overlord albedo curva

Ce s-a întâmpla dacă ainz nu ar sterge setările lui albedo urmărit-o pe albedo cum se folosește de corpul iei pentru a reuși a îndeplini planurile stăpânului iei dar și să se distreze. Urmărit-o pe albedo cum seduce bărbații din overlord.

Albedo era o frumusețe perfectă stând la o masă completând hârtiile mintea iei a alunecat la ce spunea lord ainz Nfirea era un băiat periculos albedo a decis că băiatul avea nevoie de o lesă.Albedo a îmbrăcat p rochie superba și a mers la casa lui Nifirea bunica lui era plecată așa Nifirea a fost cel care a deschis ușa albedo stătea în fața lui cu o rochie transparență nu datorită puterilor iei nimeni nu putea. vede inafara de Nefiria albedo era goală rochia era transparență și nu purta lenjerie.Avea un zâmbet superb pot să întru Nefiria a dat din cap sâni iei superbi care săreau când se mișca pasarica rasă roz era superbă o adevărată frumusețe.Albedo este o femeie înaltă, cu păr negru lucios și chip de zeiță. Are irisi aurii și pupile despicate vertical la tâmplele ei stânga și dreapta sunt două coarne groase care ies strâmbe, iar pe talie sunt o pereche de aripi negre de înger. Făcând parte din specia demonilor, Succubii au capacitatea naturală de a zbura. Succubii posedă abilități de control al minții și farmec magic care sunt eficiente în mod special asupra bărbaților. Succubii le distrag atenția dușmanilor, seducându-i și stârnindu-le dorințele sexuale. Nefiria nu își putea lua ochi de la albedo s-a așezat pe scaunul vizavi de Nefiria albedo a fost cea care a vorbit prima îți mulțumim pentru poțiuni putea să vadă umflatura din pantaloni albedo nu încerca să se ascundă avea picioarele desfăcute dacă dorești ceva spune Nefiria a răspuns imediat vrei sa bei ceva? Albedo a zâmbit da mulțumesc Nefiria s-a întors cu două pahare cu vin albedo a scos un flacon cu o substanță verde Nefiria nu a întrebat era prea ocupat sa se uite la sâni lui albedo care se balansau a turnat în paharul lui Nefiria care a băut imediat îi era foarte sete chiar și când era ocupat cu băutură ochii lui se uitau la pasarica rasă a lui albedo. Albedo s-a ridicat Nefiria a aruncat-o pe pat cu picioarele desfăcute Nefiria avea pantalonii trași a băgat în penisul în păsărici lui albedo gemand amândoi Ridicând picioarele împingând cu mai multă putere Nefiria a gemut lovind din nou și din nou era așa bine Alberto a prins penisul apoi la într-o dus în ea începând să săra folosindu-și puterile Nefiria nu mai putea venise de cinci ori cu ultimele puterii se uită la albedo era așa frumoasă albedo a zâmbit mulțumită acum era loial sclavul iei albedo a plecat mulțumită.

Dar să o luăm de la început mă uitam la stăpânul meu faptul că îmi pipăie sânii ar trebuie să îi provoace o erecției dar nimic ceilalți locuitori din Marele Mormont din Nazarick. La fel nu mă priveau cu poftă aveam nevoie de un cocoș apoi am fost chemat de lord Momonga am depus jurămintele după am avut o discuție cu Shalltear o discuție despre penusuri putem face misiuni și să ne distrăm.Trebuia doar să așteptem va apărea momentul potrivit pentru distracție dar așteptarea nu era ușoară vroiam să pun unul în gură și să storc tot să strâng mingile să sorb până la ultima picătură putea simți gustul. Shalltear zâmbit,,pare delicios să o facem ce spui o implicam și pe Aura" ,,De ce nu"am răspuns aveam senzația că o săi placă iar acest moment ne va uni.Iar albedo avea să vorbească și cu Narberal Gamma și Lupusregina Beta după trei zile de pregătiri în sfârșit avea parte de acțiune în acest timp Albedo a citit din Marea biblioteca pentru a-și deversica cunoștințele și pentru deveni mai deșteaptă ca demon Albedo se mândrea cu inteligența și cunoștințele iei.Făcând bai mereu parfurmanduse având lumânările sale parfumate Albedo era foarte atentă la igiena fie că era vorba de ceea corpului său a dinților trebuia să arate impecabil.

Mereu trebuia să fie impecabilă iar igiena era importanta manichiura pedichiura deși Albedo nu folosea oja iar ca succubus era irezistibilă nu neglija igiena.Stand în fața unei oglinzi goală uitându-se la corpul iei după orice imperfecțiune nu existau desigur dar Albedo era foarte atentă la corpul iei meticuloasa în toate chiar și fără puterile iei ar putea înnebuni pe oricine dar nu o deranjează să își folosească puterile pentru distracție trebuie să fie frustrat pentru lord Momonga să nu poată experimenta plăcerile carnale primordiale dorința poftă eliberarea să nu ai nimic jos să nu poți simți plăcerea să atingi să simți cum vii să simți momentul eliberator ce poate fi mai frumos decât să vii într-o fata frumoasă său un demon pe fața iei să fi schelet te priva de plăcerile vieții mâncarea băutură sex să bei bine să mănânci bine și să rupi patul.Albedo a îndeplinit îndatoririle iei de gardian când a fost chemată de stăpânul iei a venit de îndată uitându-se la împrejurimi a văzut doua fete o blonda și o fată destul de frumoasă la mijlocul adolescenței, pielea deschisă la culoare, cu păr blond și ochi căprui. Poartă haine de lână și părul ei strâns într-o împletitură. Lângă ia mai era o fata mai mica o fetiță tânără, cu părul brun-roșcat și ochi căprui. Ea poartă haine de lână și codițe.Surori a dedus Albedo a folosit viziunea cu raze X pentru a putea vedea corpul fetei blonde o pasarica mica roz sâni mici cu o piele albă. Va deveni o frumusețe în viitor Albedo a așteptat în liniște ca stăpânul iei să își termine treaba după ce și-a schimbat numele în numele gildei.Au zburat împreună și au văzut cavalerul morții cum ucidea fără probleme după ce au coborât pe pământ Ainz a început sa vorbească.

Albedo stătea afară și aștepta folosindu-și razele x putea vedea toate penusurile mai mici mai mari mai subțiri și mai groase.Se pare că șeful satului îl invitase în casă aceasta era o lume noua neexploatata poate puteam să îl conving pe lord ainz așa se numea acum a luat numele breslei pentru a putea atrage jucători.Aveam nevoie de o oportunitate pentru distracție puteam folosi dorințele lui Ainz pentru cunoaștere pentru a ieși din mormânt și a ma distra voi obține și informații dar cine spune că nu mă puteam să-mi potolesc setea.Dar sa începem cu începutul.

El era mort.

Nu exista nicio îndoială că era mort.

Pericolul care aproape o cuprinsese pe fată dispăruse. Dar acesta nu era un motiv de sărbătoare. Moartea care o pândea doar căpătase o formă mai concretă.

Moartea aceea s-a apropiat de fată, care a privit-o cu ochi îngroziți.

Întunericul din câmpul ei vizual devenea din ce în ce mai mare.

O să mă înghită.

În timp ce fata se gândea la acestea, și-a strâns sora tare la piept.

Ideea de evadare nu mai exista în mintea fetei.

Dacă adversara ei ar fi fost om, ar fi putut să se agațe de o slabă speranță și să lupte cu disperare pentru viața ei. Dar ființa din fața ei i-a spulberat acea speranță ca sticla torsă.

Te rog, măcar lasă-mă să mor fără durere.

Asta era tot ce putea spera fata.

Sora ei, tremurândă, a îmbrățișat-o strâns. Tot ce putea face era să-și ceară scuze pentru slăbiciunea ei, pentru că nu putea să-i protejeze viața. Se ruga ca sora ei să nu fie singură în timp ce mergeau în viața de apoi, pentru că aveau să călătorească acolo împreună.În anul 2138 d.Hr. exista un termen: DMMO-RPG.

Cuvântul acela era un acronim pentru „Dive Massively Multiplayer Online Role Playing Game" (Joc de rol online multiplayer masiv cu scufundări).

Aceste jocuri se jucau prin conectarea unei console dedicate la creier prin intermediul unei nano-interfețe neuronale - o rețea intracerebrală de nanocomputere, creată prin fuziunea ciberneticii și nanotehnologiei.

Acestea erau jocuri care permiteau cuiva să intre într-o lume virtuală și să o experimenteze ca și cum ar fi viața reală.

Și printre nenumăratele jocuri RPG cu DMMO care au umplut piața, unul dintre ele le-a depășit cu mult pe celelalte:

YGGDRASIL.

Acest joc fusese dezvoltat cu meticulozitate și lansat acum doisprezece ani, în 2126.

Comparativ cu alte jocuri RPG cu DMMO ale vremii, argumentul principal al YGGDRASIL era „libertatea jucătorului".

Avea peste două mii de clase de locuri de muncă de bază și avansate.

Fiecare clasă avea maximum cincisprezece niveluri, așa că, pentru a atinge limita totală de o sută, era nevoie să alegeți cel puțin șapte clase diferite. Cu toate acestea, jucătorii puteau alege oricâte clase doreau, atâta timp cât îndeplineau cerințele fiecăreia. Un jucător putea chiar alege câte o sută de clase la nivelul unu, deși acest lucru era foarte ineficient. Prin urmare, în acest sistem, era practic imposibil să creezi personaje identice, cu excepția cazului în care încercai în mod deliberat să faci acest lucru.

În plus, se puteau folosi diverse instrumente de creație (vândute separat) pentru a personaliza complet armura, armele, textul, aspectul și alte setări cosmetice.

Un teren de joc vast îi aștepta pe jucători. Existau nouă lumi în total: Asgard, Alfheim, Vanaheim, Nidavellir, Midgard, Jotunheim, Niflheim, Helheim și Muspelheim.

Se lăuda cu o lume vastă, numeroase clase și înfățișări liber personalizabile.

Aceste caracteristici au aprins spiritul creativ al jucătorilor japonezi și au declanșat ceea ce avea să fie cunoscut mai târziu ca o revoluție stilistică. Atât de popular a fost încât ori de câte ori cuvântul „DMMO-RPG" era menționat în Japonia, ascultătorii se gândeau imediat la YGGDRASIL.

—Totuși, toate acestea erau acum lucruri de domeniul trecutului.

Herohero.

„Hai să ne întâlnim din nou undeva... hm."

Hai să ne întâlnim din nou undeva.

Pe curând.

Auzise aceste cuvinte de mai multe ori înainte, dar nu se împliniseră niciodată.

Nimeni nu se întorsese vreodată în YGGDRASIL.

„Când și unde ne vom întâlni din nou—"

Umerii lui Momonga s-au cutremurat violent, iar cuvintele pe care nu le-a mai putut reține au explodat:

"-Glumești cu mine!?"

A bătut cu putere în masă în timp ce țipa.

Sistemul YGGDRASIL a înregistrat această acțiune ca un atac și a început calculele complexe ale puterii de atac cu mâinile goale a lui Momonga în raport cu puterea defensivă a mesei pentru a determina totalul final al daunelor provocate. În cele din urmă, zona lovită de Momonga a emis un simplu [0].

„Acesta este Marele Mormânt al lui Nazarick pe care l-am construit împreună! Cum ai putut să-l abandonezi așa!?"

După ce a strigat cuvintele în inima sa, singurul lucru care a rămas acolo a fost golul.

„...Nu, nu e corect. Nu au abandonat-o ușor; pur și simplu au făcut alegerea între realitate și fantezie. Nu s-a putut face nimic. Nimeni nu ar trăda breasla. Toți cei care au luat această decizie trebuie să fi considerat-o dureroasă..."

Momonga a mormăit ca și cum ar fi încercat să se convingă, apoi s-a ridicat. S-a îndreptat spre perete, unde era păstrat un toiag magic decorat elaborat.

—Șapte șerpi se înfășurau în jurul corpului toiagului, care semăna cu kerykeionul purtat de Hermes Trismegistus. Gurile șerpilor se căscau de agonie, iar fiecare gură conținea o piatră prețioasă de o culoare diferită. Mânerul era sculptat rafinat din cristal și strălucea cu lumină albastră.

Oricine ar fi putut recunoaște acest toiag ca fiind un obiect de calitate superioară și era o Armă a Breslei unică. S-ar putea numi simbolul lui Ainz Ooal Gown.

Acest toiag, care ar fi trebuit să fie o comoară deținută de maestrul breslei, a fost păstrat în schimb în această cameră ca element decorativ.

Asta pentru că nu exista nimic altceva care să reprezinte breasla în felul acesta.

Armele breslelor erau de obicei ținute ascunse în locuri sigure și nu erau folosite pentru puterile lor extraordinare, deoarece o breaslă ar fi fost desființată dacă arma asociată era distrusă. Nici măcar Ainz Ooal Gown, o breaslă care a existat în perioada de vârf a YGGDRASIL, nu a făcut excepție de la această regulă.

Acesta era motivul pentru care arma fusese păstrată acolo, iar Momonga nu o atinsese niciodată, în ciuda faptului că fusese făcută special pentru a-i completa abilitățile.

Momonga a întins o mână spre toiag, dar s-a oprit la jumătatea drumului. Asta pentru că în acel moment — în ultimele minute înainte ca YGGDRASIL să se oprească definitiv — și-a dat seama că în curând amintirile glorioase pe care le crease alături de camarazii săi se vor pierde pentru totdeauna, ca lacrimile în ploaie. Confuzia pe care o simțea în legătură cu asta l-a făcut să ezite în timp ce se chinuia să ia o decizie.Toată lumea se aventurase în fiecare zi, cu unicul scop de a asambla arma breslei.

Pe atunci, se organizau concursuri pentru a vedea cine putea colecta mai multe materii prime mai repede și existau multe dispute cu privire la aspectul armei. Dar, încet, după ce au fost adunate opiniile tuturor, arma a prins contur.

Acea perioadă fusese perioada de glorie a lui Ainz Ooal Gown, când toate amintirile sale glorioase fuseseră create.

Oamenii se târîseră pe internet după o zi extenuantă la serviciu, alții se certaseră cu soțiile lor pentru că se jucau până când își neglijau familiile, iar unii chiar râseseră și spuseseră că își luaseră concediu special pentru a sta acasă de la serviciu și a se conecta la joc.

Au fost momente când au petrecut zile întregi vorbind despre lucruri prostești, pentru amuzament. Au fost momente când au întocmit planuri de aventuri și momente când au căutat comori. De asemenea, au organizat raiduri asupra bazelor breslelor inamice și le-au asediat fortărețele. Odată, au fost atacați de un inamic de clasă mondială - un monstru șef ascuns, extrem de puternic - iar breasla aproape a fost distrusă ca urmare. De asemenea, au descoperit multe resurse necunoscute anterior și au plasat tot felul de monștri în baza breslei lor pentru a elimina jucătorii invadatori.

Cu toate acestea, nouă dintre ei au mai rămas până astăzi.

Dintre cei patruzeci și unu de membri ai breslei, treizeci și șapte își părăsiseră anturajul. Ceilalți trei erau încă înregistrați ca membri ai breslei, dar Momonga deja pierduse numărul de zile de când veniseră ultima dată aici.

Momonga a deschis o consolă de sistem și s-a conectat la site-ul dezvoltatorului pentru a inspecta clasamentul oficial al breslelor. În acel moment, existau puțin sub opt sute de bresle în YGGDRASIL. În trecut, acestea se clasaseră până pe locul nouă, dar acum - în ultima zi a jocului - se aflau pe locul douăzeci și nouă. Cel mai slab nivel, căzuseră pe locul patruzeci și opt.

Motivul pentru care clasamentul lor nu scăzuse și mai mult nu se datora eforturilor lui Momonga, ci obiectelor lăsate în urmă de foștii săi camarazi.

S-ar putea numi aceasta o cochilie goală a unei bresle, o relicvă a gloriilor trecute.

—Aceasta a fost întruchiparea acelor zile.

Acesta era Toiagul lui Ainz Ooal Gown.

Nu voia ca această armă și amintirile ei din zilele lor de aur să rămână acolo, ca o amintire dureroasă a trecutului. Totuși, gânduri contrare își croiau drum prin inima lui Momonga.

Ainz Ooal Gown decidea întotdeauna lucrurile prin vot majoritar. Momonga putea fi maestrul breslei, dar sarcina lui era în principal comunicarea cu oamenii și îndeplinirea altor sarcini minore.

Din acest motiv, acum că nu mai erau alți membri ai breslei prezenți, pentru prima dată, Momonga s-a gândit să-și exercite puterile de lider al breslei.

„Aceasta este o stare de fapt destul de tristă."

Momonga mormăia pentru sine însuși în timp ce își opera consola de joc. Intenționa să se echipeze cu echipamentul care se potrivea cel mai bine liderului unei bresle de nivel superior.

Echipamentul lui YGGDRASIL era clasificat în funcție de cantitatea de date pe care o deținea fiecare obiect. Obiectele cu mai multe date erau clasate mai sus. De la cel mai mic la cel mai mare rang, acestea erau clasa inferioară, clasa mijlocie, clasa superioară, clasa superioară, clasa moștenire, clasa relicvă, clasa legendară și, ceea ce selecta Momonga în prezent, clasa divină.

Pe cele zece degete osoase purta nouă inele, fiecare cu o abilitate diferită. Apoi mai era vorba de colier, mănuși, pelerina, cămașa și cerceiul său, toate fiind și ele obiecte de clasă divină. Dacă ar fi avut un preț, ar fi fost unul uluitor.

Roba lungă care îi acoperea trunchiul era mai impunătoare decât cea pe care o purtase mai devreme.

O aură roșie și neagră se ridica încet de sub picioarele lui și, la prima vedere, părea extrem de amenințătoare. Această aură nu era rezultatul vreunei abilități activate de Momonga. Pur și simplu pentru că exista spațiu suplimentar în capacitatea de date a robei, așa că datele efectelor speciale pentru...

„Aura Dezastrului" fusese adăugată. Atingerea acelei aure nu ar fi cauzat niciun rău.

În colțul ochiului lui Momonga, putea vedea diverși indicatori care arătau că statisticile sale creșteau.

După ce și-a schimbat echipamentul, Momonga, complet echipat, a dat din cap, mulțumit că arăta ca liderul breslei. Apoi, a întins mâna și a apucat Toiagul lui Ainz Ooal Gown.

În timp ce Momonga apuca Toiagul lui Ainz Ooal Gown, acesta radia o nimbă de lumină roșiatică-neagră. Din lumina vârtejoasă, chipuri chinuite se contopeau ocazional, apoi se prăbușeau și dispăreau din nou. Arătau atât de realiste încât aproape că ți le puteai imagina plângând de agonie.

„...Mă întreb dacă nu cumva au exagerat cu detaliile."

Toiagul care fusese făurit, dar niciodată folosit, ajunsese în sfârșit în mâinile proprietarului său de drept, în orele amurgului din YGGDRASIL.

Momonga s-a bucurat văzând cum parametrii săi cresc rapid, dar în același timp s-a simțit trist.

„Hai să mergem, simbol al breslei. Sau nu — simbolul meu al breslei."

Momonga a părăsit ceea ce era cunoscută sub numele de Sala Mesei Rotunde.

Membrii breslei aveau un inel rezervat pentru uzul lor. Oricine purta acel inel apărea automat în acest loc la conectarea la joc, cu excepția unor circumstanțe speciale. Dacă vreun membru al breslei se întorcea, o făcea în această cameră. Cu toate acestea, Momonga știa că ceilalți membri ai breslei nu se vor mai întoarce aici. În ultimele minute ale jocului, singurul jucător care a rămas în giganticul Marele Mormânt Subteran al lui Nazarick era însuși Momonga.

Momonga și-a înăbușit emoțiile care creșteau ca o maree și a mers prin holuri.

Locul acesta era ca un castel construit din alabastru, o lume magnifică învăluită într-o atmosferă regală.

Dacă cineva și-ar ridica capul să privească spre tavan, ar vedea candelabre de cristal atârnate de acesta la intervale fixe, radiind o lumină caldă.

Holurile largi aveau podele din piatră lustruită strălucitor, care reflectau lumina candelabrelor într-un mod care făcea să pară că stele sclipitoare erau încrustate pe suprafața lor.

Dacă un vizitator ar deschide ușile de ambele părți ale lui, atenția i-ar fi captivată de mobilierul decadent din interior.

O terță persoană care ar observa această scenă ar privi probabil cu uimire.

Mult urâtul Marele Mormânt Subteran al lui Nazarick fusese odată atacat de cea mai mare forță de invazie adunată vreodată în istoria jocului. Opt bresle s-au unit cu aliații lor pentru a aduce o forță de peste o mie cinci sute de jucători, mercenari și NPC-uri împotriva lui Nazarick, dar în cele din urmă, au fost învinși lamentabil. Acea temniță legendară era acum redusă la asta.Marele Mormânt Subteran al lui Nazarick fusese odată o temniță cu șase etaje, dar fusese transformată dramatic după ce Ainz Ooal Gown preluase controlul asupra ei.

În prezent, era o temniță cu zece etaje, iar fiecare etaj avea propria temă unică.

Etajele întâi, trei și trei erau modelate după un mormânt. Etajul patru era un lac subteran. Etajul cinci era un ghețar înghețat. Etajul șase era o pădure tropicală. Etajul șapte era o mare de magmă. Etajul opt era un pustiu. Iar etajele nouă și zece erau tărâmul zeilor - cu alte cuvinte, baza breslei Ainz Ooal Gown, care se clasase printre primele zece dintre miile de bresle ale YGGDRASIL.încât peste zece persoane o puteau coborî unul lângă altul, cu brațele întinse, fără probleme. Pe trepte se întindea un covor roșu luxos. Momonga a coborât încet scările, până a ajuns la etajul cel mai de jos - Etajul Zece al Marelui Mormânt Subteran al lui Nazarick.

Locul unde sosise era o cameră mare de primire, înăuntru se aflau mai multe siluete.

Primul care a intrat în raza vizuală a lui Momonga a fost un domn în vârstă și distins, îmbrăcat în ținută de majordom.

Părul lui era alb imaculat, chiar și barba și mustața de lângă gură. Totuși, spatele bătrânului era drept ca o țeavă, ca o sabie făurită din oțel. Fața lui era adânc ridată și le dădea celor care priveau impresia că era o persoană bună și blândă, dar ochii lui pătrunzători erau ca cei ai unui vultur care își cântărește prada.

În spatele majordomului stăteau șase servitoare. Totuși, aceste servitoare erau diferite de cea pe care Momonga o întâlnise mai devreme, atât prin aspect, cât și prin echipament.

Servitoarele purtau mănuși și jambiere din aur, argint, negru și alte metale colorate. Armura lor era concepută să arate ca ținutele servitoarelor din manga. Nu purtau căști, ci coafuri albe. În plus, fiecare fată era înarmată cu o armă diferită. Erau imaginea perfectă a servitoarelor de luptă.

Coafurile lor erau, de asemenea, variate; își purtau părul prins în cocuri, în codițe, lung și drept, cu bucle franțuzești și așa mai departe. Singurul lucru pe care îl aveau în comun era că fiecare dintre ele era atrăgătoare. Modul exact în care erau atrăgătoare varia, de asemenea, în cadrul lor; una era sportivă și atletică, una semăna cu o fecioară japoneză modestă, una dintre ele avea o alură seducătoare și așa mai departe.

Aceste fete erau NPC-uri, dar erau distinct diferite de celelalte servitoare, care fuseseră pur și simplu concepute pentru divertisment. Scopul lor era să se apere împotriva invadatorilor.Într-un joc precum YGGDRASIL, breslele se bucurau de mai multe beneficii dacă dețineau o bază de breslă de nivel de castel sau superior.

Unul dintre acestea era NPC-urile pentru apărarea bazei.

NPC-urile pe care Marele Mormânt Subteran al lui Nazarick le putea folosi în teren erau monștri nemuritori. Acești NPC-uri care apăreau automat - sau „monștri pop" - aveau un nivel maxim de treizeci. Chiar dacă erau distruși, după un timp reapăreau singuri, fără niciun cost pentru breaslă.

Cu toate acestea, jucătorii nu au putut personaliza inteligența artificială și aspectul acestor NPC-uri „pop".

Prin urmare, acestea nu erau deloc utile în descurajarea intrușilor, care erau jucători universali.

Exista și un alt tip de NPC-uri; cele proiectate de la zero spre satisfacția creatorilor lor. Dacă o breaslă deținea o bază de breslă de nivel castel, breaslei proprietare i se permiteau șapte sute de niveluri care puteau fi distribuite între orice număr de NPC-uri dorea.

Deoarece cel mai înalt nivel în YGGDRASIL era o sută, conform acestor prevederi, o breaslă putea crea cinci NPC-uri de nivel o sută și patru NPC-uri de nivel cincizeci, sau orice combinație a acestora.

Când se proiecta un NPC original, se puteau personaliza armele și alte echipamente, pe lângă îmbrăcăminte și aspect. Drept urmare, se puteau crea NPC-uri mult mai puternice decât cele care apar automat și le se puteau plasa în locații cheie.

Desigur, nu fiecare NPC trebuia conceput pentru luptă. O anumită breaslă care se numea „Regatul Pisicilor" nu avea la dispoziție NPC-uri în afară de pisici sau creaturi înrudite cu pisicile.În acest fel, fiecare breaslă își putea determina liber stilul unic.Umu."

Momonga și-a pus degetul mare pe bărbie și s-a uitat la majordomul și la servitoarele care i se închinau. Momonga folosea de obicei magia teleportării pentru a se deplasa prin diferitele camere, așa că nu avusese prea multe ocazii să vină pe aici. Privirea personalului l-a umplut de nostalgie.

Și-a întins mâna și a atins un meniu invizibil, deschizând o pagină pe care doar membrii breslei o puteau vedea. Apoi, a selectat o opțiune dintre mai multe. În timp ce făcea acest lucru, numele majordomilor și servitoarelor au apărut deasupra capetelor lor.

„Înțeleg. Deci așa se numeau."

Momonga a râs încet, de sine însuși pentru că le uitase numele și, de asemenea, pentru amintirile frumoase pe care i le trezeau. Fuseseră destule certuri între colegii săi când aleseseră nume pentru NPC-uri.

Majordomul — al lui Sebas — era conceput ca un administrator al casei.

Cele șase servitoare de lângă el erau soldate loiale lui Sebas. Împreună, erau numite „Pleiadele". Pe lângă aceste servitoare, Sebas era responsabil și de servitorii bărbați ai Mormântului.

Caseta de text pentru Sebas conținea informații mai detaliate, dar Momonga nu avea chef să o citească. Serverele urmau să se oprească în curând și trebuia să fie undeva înainte de atunci.

Ca o paranteză, toți NPC-urile, în afară de servitoare, erau și ele foarte bine dezvoltate. Acest lucru se datora faptului că membrii breslei erau fani ai poveștilor și detaliilor complexe. Mulți dintre membrii breslei erau artiști și programatori, iar un joc ca acesta, care punea accent pe personalizarea aparențelor - permițându-le să-și satisfacă dorința de a crea și proiecta - era o mană cerească pentru ei.

Inițial, Sebas și servitoarele de război erau menite să fie o ultimă linie de apărare împotriva invadatorilor. Totuși, dacă jucătorii inamici ar putea pătrunde atât de adânc în mormânt, ar putea să-i învingă cu ușurință pe Sebas și pe servitoare, așa că erau doar niște obstacole pentru a câștiga timp. Cu toate acestea, niciun jucător nu ajunsese vreodată atât de departe, așa că așteptaseră ordine aici.

Fără ordine, tot ce puteau face era să aștepte o ocazie să fie de folos.

Momonga și-a strâns strâns mâna pe Toiagul lui Ainz Ooal Gown.

Știa că era o prostie să simtă milă pentru NPC-uri. Nu erau nimic mai mult decât o colecție de date electronice, iar cel mai aproape de o emoție reală puteau ajunge era un set foarte priceput de rutine de inteligență artificială.

Totuși—

„Ca maestru de breaslă, voi folosi NPC-urile la rost."

Momonga nu s-a putut abține să nu râdă de el însuși pentru acea replică incredibil de penibilă, apoi le-a dat o comandă.

"Urmați-mă."

Sebas și servitoarele s-au înclinat respectuos, pentru a arăta că au auzit și au luat la cunoștință ordinul.

Membrii breslei nu intenționaseră să-i îndepărteze de acest loc. Ainz Ooal Gown era o breaslă care respecta voința majorității. Era interzis oricărui individ să manipuleze în mod egoist NPC-urile create împreună.

Totuși, aceasta era ziua în care cortina avea să cadă peste toate. Având în vedere acest lucru, probabil că toată lumea i-ar ierta indulgența.

În timp ce Momonga se gândea la asta, a continuat să meargă înainte, urmat de sunetele multor pași.Cuvintele lui Momonga erau adresate lui Sebas și Pleiadelor în timp ce ajungeau la baza scărilor care duceau la tron.

După aceea, a început să urce scările, dar s-a oprit când a auzit pași în spatele lui. Momonga nu s-a putut abține să nu râdă, deși fața lui scheletică nu putea afișa nicio expresie.

NPC-urile erau doar niște rutine inflexibile ale inteligenței artificiale. Dacă nu dădea o comandă specifică, nu o recunoșteau ca pe un ordin. Momonga uitase acest lucru și, prin urmare, nu le dăduse comenzi corecte NPC-urilor.

După ce membrii breslei sale au plecat, Momonga a început să vâneze singur, într-o măsură aproape ridicolă, pentru a câștiga aurul necesar întreținerii lui Nazarick. Nu a legat prietenii cu alți jucători și i-a evitat, precum și zonele cu dificultate ridicată pe care obișnuia să le viziteze când membrii breslei sale încă existau.

Apoi, își depunea câștigurile la Trezorerie înainte de a se deconecta. Aceasta fusese rutina lui aproape zilnică. Prin urmare, nu avea prea mult contact cu NPC-urile.

"-Așteptare."

Sunetul de pași s-a oprit.

După ce Momonga a dat comanda corectă, a urcat ultimele trepte și a ajuns la tron.

Se holba deschis la Albedo, care stătea lângă el. Deși mai intrase în camera aceea înainte, nu-și amintea ca ochii ei să-l fi urmărit în amintirile lui.

„Ce fel de poveste de fundal a fost concepută?"

Tot ce știa Momonga despre personajul ei era că era Supraveghetoarea Gardienilor, precum și cel mai înalt rang NPC din Nazarick.

Mânat de curiozitate, Momonga a deschis o consolă și a început să parcurgă detaliile textului descriptiv al lui Albedo.

Un potop de personaje aglomerate i-a umplut viziunea. Era ca și cum ar fi citit un poem epic antic. Dacă și-ar fi luat timp să-l citească în detaliu, probabil că ar fi continuat să citească până la sfârșitul jocului.

Momonga simțea că ar fi călcat pe o mină. Dacă s-ar fi putut mișca, ar fi tremurat acum.

Ar fi vrut să se certe pentru că uitase că creatorul lui Albedo era obsedat de astfel de lucruri.

Totuși, din moment ce îl deschisese deja, nu a avut de ales decât să renunțe la rezistență și să continue să deruleze.

Nici măcar nu a parcurs textul pentru punctele importante; pur și simplu a derulat până la sfârșit cât de repede a putut, uitându-se la titlu.

După ce a sărit peste vaste porțiuni de text, mintea lui Momonga s-a oprit asupra ultimului rând și a înlemnit.

„E și o târfă."

Nu s-a putut abține să nu se holbeze.

„...Ă? Ce înseamnă asta?"

Un strigăt de neîncredere a scăpat de pe buzele inexistente ale lui Momonga. A mai privit cuvintele de câteva ori, cu ochii plini de suspiciune, dar în cele din urmă nu a putut găsi alt sens. După mai multe runde de gândire, nu a putut ajunge decât la concluzia de la care pornise.

„O târfă... trebuie să fie un fel de insultă."

Fiecare dintre cei patruzeci și unu de membri ai breslei își proiectase propriile NPC-uri, așa că nu putea înțelege de ce cineva ar vrea să trateze în acest fel NPC-urile pe care le proiectaseră singuri. Poate că ar înțelege de ce după ce ar citi acel eseu lung cu text informativ.

Totuși, au existat membri ai breslei care au venit cu aceste modele neconvenționale.

Proiectanta lui Albedo, Tabula Smaragdina, a fost una dintre aceste persoane.

„Ah, asta numesc ei gap moe? Tabula-san... chiar și așa..."

Nu e cumva prea mult o poveste de fundal ca asta?

Momonga nu se putea abține să nu se gândească la asta. Toate NPC-urile create de fiecare erau o moștenire a breslei. Proiectarea în acest fel a celui mai înalt rang NPC, Albedo, îl făcea să creadă că Tabula Smaragdina era imposibil de salvat.

„Umu."

Ar fi în regulă să schimbi povestea unui NPC pe baza unei decizii personale? După ce s-a gândit o vreme la asta, Momonga a ajuns la o concluzie.

„Ar trebui să-l schimb?"

În prezent, având arma breslei în posesia sa, se putea spune că Momonga era maestrul breslei. Ar fi fost în regulă să exercite autoritatea de maestru al breslei pe care nu o mai folosise niciodată înainte. A decis sa nu o facă. Vocea furioasă a lui Momonga răsună prin Sala Tronului, apoi dispăru.

Astăzi a fost ultima zi de YGGDRASIL, și totuși toate aceste lucruri se întâmplau într-o zi care ar fi trebuit să marcheze sfârșitul jocului. Era cumva o farsă pe care o făceau jucătorilor?

Momonga era destul de nemulțumit că nu putea termina jocul în stil, iar cuvintele pe care le-a mormăit ilustrau clar furia din el. Nu ar fi trebuit să existe niciun răspuns la suspiciunile sale ostile.

—Totuși...

„Ce s-a întâmplat, Momonga-sama?"

Era prima dată când auzea vocea acelei femei frumoase.

Momonga a fost uimit, dar a continuat să caute sursa vocii. Când l-a găsit pe cel care rostise acele cuvinte, a rămas fără cuvinte.

Persoana care îi răspunsese era NPC-ul care își ridicase capul Albedo.Satul Carne.

Era situat la granița Regatului, la Imperiu, lângă vârful sudic al Munților Azellerisia, chiar în afara unei zone împădurite numite Marea Pădure a lui Tob.

Pentru un sat de frontieră al Regatului Re-Estize, populația sa era ceva neobișnuit - o sută douăzeci de suflete, distribuite în douăzeci și cinci de familii.

Satul își câștiga existența din resursele pădurii și agriculturii. În afară de medici și botaniști care veneau să culeagă plante medicinale, singurii vizitatori ai satului erau vameșii anuali. Timpul părea să fi stat în loc pentru puținii locuitori ai acestui sat.

Viața la sat era foarte aglomerată chiar și în primele ore ale dimineții. Satele nu posedau iluminarea magică a „Luminii Continue" care putea fi găsită în orașe, așa că sătenii se trezeau odată cu soarele și munceau din greu toată ziua până la apusul soarelui.

Primul lucru pe care îl făcea Enri Emmot după ce se trezea foarte devreme dimineața era să care apă de la fântâna din apropiere. Căratul apei era o treabă de femeie, iar odată ce termina de umplut rezervorul mare de apă din casă, acea treabă era terminată. Până atunci, mama ei pregătea micul dejun pentru familia lor de patru persoane.

Micul dejun era terci de orz sau grâu, precum și legume fierte. Uneori, mâncau și fructe uscate.

După micul dejun, ea lucra la câmp cu părinții ei. Sora ei de zece ani mergea în pădure să adune lemne de foc sau să ajute la muncile câmpului. Când clopotul din mijlocul satului — piața satului — suna pentru a semnala ora prânzului, toată lumea lua prânzul.

Prânzul ar fi pâine neagră coaptă cu câteva zile înainte, precum și supă cu puțină carne uscată mărunțită presărată peste.

Munca pe câmp se relua după prânz, iar când apusul soarelui se întorceau acasă pentru cină.

La cină, mâncau aceeași pâine neagră pe care o mâncaseră la prânz, precum și supă de fasole. Dacă vânătorii satului reușeau să prindă vreo pradă, puteau obține niște carne pentru cină. După cină, familia se aduna în jurul focului din vatră pentru a se ocupa de treburile casnice, cum ar fi repararea hainelor uzate sau deteriorate.

Se duceau la culcare pe la ora opt.

Fata Enri Emmot se născuse acum șaisprezece ani și de atunci devenise parte a satului. Trăise în aceste zile toată viața. În inima ei, se întreba: Cât vor mai continua aceste zile neschimbate?câmpului.

„Ahhh, Enri..."

Brațele blânde ale mamei sale au îmbrățișat-o.

„Bine, Enri s-a întors, atunci mai bine fugim și noi!"

Familia Emmot era în mare pericol. Rămăseseră acasă pentru că se temeau să nu o lase în urmă pe Enri și, prin urmare, rataseră cea mai bună șansă de a scăpa. Amenințarea la adresa vieții lor avea să-i ajungă din urmă în orice moment.

Pe măsură ce se gândea la acea frică, aceasta a devenit realitate.

Chiar când familia era pe punctul de a fugi, o figură umană a apărut în pragul casei. Silueta bărbatului, conturată în lumina soarelui, strălucea. Era un cavaler complet armură, a cărui platoșă purta însemnele Imperiului Baharuth. Ținea o sabie lungă în mână.

Imperiul Baharuth era vecin cu Regatul Re-Estize, iar cele două se purtaseră frecvent războaie unul împotriva celuilalt. Până de curând, flăcările războiului se limitau în mare parte la regiunea din jurul Orașului Fortăreață E-Rantel și nu se răspândiseră în acest sat.

Totuși, viața liniștită de care se bucuraseră avea să se sfârșească aici.

Enri simțea ochii reci ai bărbatului ațintiți asupra ei printre fantele căștii sale, ca și cum ar fi numărat câți membri erau din familia lui Enri. Asta o speria.Cavalerul a strâns mănușa cu care ținea sabia, iar un scârțâit s-a auzit din locul unde metalul se freca de metal.

Și apoi, chiar când era pe punctul de a intra în casă—

„Uuuuh!"

„Nuuuu!"

—Tatăl ei s-a năpustit asupra bărbatului, împingându-l afară din ușă și din casă cu impulsul său.

„Grăbește-te și fugi!"

"La naiba cu tine!"

Sângele curgea șiroaie dintr-o mică tăietură de pe fața tatălui ei. Probabil s-a rănit în timp ce îl împingea pe cavaler.

Tatăl lui Enri se rostogolea în timp ce se lupta cu cavalerul de la pământ. Cavalerul l-a apucat de mână pe tatăl lui Enri, care ținea un cuțit, în timp ce, la rândul său, îl împiedica pe cavaler să-și scoată sabia scurtă.

Vederea sângelui de pe corpul unuia dintre membrii familiei sale i-a făcut lui Enri să se întunece. A ezitat dacă să-și ajute tatăl sau să fugă.

„Enri! Nemu!"

Strigătele mamei sale au readus-o pe Enri în fire și, în timp ce se uita la mama ei, a văzut-o pe femeia mai în vârstă clătinând din cap, cu o expresie sfâșietoare pe față.

Enri a apucat-o pe sora ei mai mică de mână și a alergat după mama ei cu pași mari. Vina și ezitarea îi zgâriau inima, dar, în cele din urmă, a știut că trebuie să fugă în Marea Pădure a lui Tob.

Nechezatul cailor, strigătele furioase, zgomotul oțelului și duhoarea cărnii arse.

Toate acestea au atacat urechile și nasul lui Enri dinspre sat. De unde venise? Enri a alergat cu toată puterea, încercând să înțeleagă lucrurile. Când fugea într-un spațiu deschis, trebuia să-și facă corpul cât mai mic posibil sau să se ascundă în colțurile caselor.

Bătăile violente ale inimii ei erodau frica care amenința să-i înghețe corpul. În plus, mâna mică pe care o ținea în a ei o îndemna să continue.

—Sora ei.

Mama ei, care alerga înaintea ei, a înlemnit brusc și s-a întors imediat, făcându-le semn frenetic cu mâinile să fugă în altă parte.

Când Enri și-a dat seama de ce mama ei făcea asta, și-a mușcat buza și și-a reprimat lacrimile.

A strâns mâna surorii sale mai mici și a fugit, încercând cu disperare să scape de acolo, pentru că nu voia să vadă ce avea să se întâmple în continuare.„Pot să te întreb cum vrei să scapi de hainele mele?"

„...Ce?"

„Ar fi mai bine dacă m-aș dezbrăca? Sau ai vrea să mă desfaci, Momonga-sama? Sau dacă am face-o în timp ce purtam rochia, după aceea... s-ar murdări... nu, dacă vrei să port această rochie, nu am nicio obiecție, Momonga-sama."

Creierul său a reușit în sfârșit să înțeleagă cuvintele lui Albedo. Deși, rămânea de văzut dacă exista într-adevăr un creier sub acel craniu.

Pe măsură ce Momonga și-a dat seama de ce Albedo avusese această reacție, o luptă imensă s-a declanșat în interiorul său înainte de a spune în cele din urmă:

„Destul, asta e tot deocamdată, Albedo."

„Eh? Înțeleg."

„Acum nu e momentul pentru... nu, nu e timp pentru așa ceva."

„Vai, scuze! M-am lăsat condusă de dorințele mele, în ciuda urgenței situației!"

Cu o mișcare rapidă, Albedo făcu un gest să îngenuncheze în semn de scuze, dar Momonga o opri:

„Nu, totul e vina mea. Te iert, Albedo. În afară de asta... am un ordin."

„Te rog să-mi dai orice comandă dorești."

„Spuneți-le Gardienilor fiecărui Etaj, cu excepția Etajelor Patru și Opt, să se întâlnească la Colosseum, la Etajul Șase, peste o oră. Le voi contacta personal pe Aura și Mare, așa că nu este nevoie să le informez."

„Am înțeles. Permiteți-mi să repet ordinul; în afară de Aura și Mare de la Etajul Șase, trebuie să informez toți Gardienii Etajului să se întâlnească peste o oră la Colosseum."

„Corect. Du-te."

"Da."

Ochii Aurei și ai lui Mare erau atât de mari încât păreau că vor să le iasă din orbite. Surprinderea lor era firească; la urma urmei, cine s-ar fi așteptat să audă așa ceva de la Momonga, un puternic magician, Conducătorul Suprem al Marelui Mormânt Subteran al lui Nazarick, precum și cel care stătea deasupra tuturor?

Momonga, care anticipase această reacție, a răspuns rapid:

"Într-adevăr."

După ce a văzut răspunsul rapid al lui Momonga și a auzit impactul ușor al toiagului său pe pământ, Aura și-a dat seama. Momonga era destul de mulțumit de sine, deoarece această reacție se încadrase în previziunile sale.

„Este, este aceasta arma legendară de cea mai înaltă calitate pe care numai tu o poți mânui, Momonga-sama?"

Armă legendară? Ce a vrut să spună prin asta?

Momonga avea îndoielile lui, dar după ce a văzut ochii strălucitori ai lui Mare, a știut că întrebarea nu fusese pusă cu intenții rele.

„Într-adevăr, acesta este Toiagul lui Ainz Ooal Gown, pe care l-am făcut împreună cu membrii breslei mele."

Momonga a ridicat Toiagul, iar acesta a radiat imediat o strălucire frumoasă care a luminat împrejurimile. Strălucirea era la fel de orbitoare ca Toiagul în sine. Cu toate acestea, împrejurimile erau pline de umbre pâlpâitoare și nefavorabile, care emanau o aură de amenințare.

Vocea lui Momonga era mai animată și mândră când a vorbit:

„Cele șapte nestemate din gurile de șarpe ale Toiagului sunt artefacte de clasă divine. Întrucât toate aparțin unui set, faptul că le-ai adunat deblochează o putere și mai mare dincolo de abilitățile lor de bază. Adunarea lor a necesitat o cantitate incalculabilă de timp și efort, iar mulți dintre membrii noștri au declarat că au vrut să renunțe în timpul procesului. Nu-mi amintesc câți monștri am farmat pentru drop-urile lor... oricum, în plus, puterea Toiagului este mai mare decât cea a unui obiect de clasă divin. De fapt, se apropie aproape de cea a unui obiect de clasă mondială. Cea mai puternică caracteristică a sa este sistemul său automat de angajare... tușește, tușește."

...Se pare că se lăsase dus de val.

Îl construise împreună cu camarazii săi în trecut, dar pentru că nu-l scosese niciodată înainte, nu avusese nicio șansă să strălucească. Acum, că avea șansa să-l etaleze, laudele sale izbucneau ca un val crescând. Momonga i-a înăbușit cu forța dorința de a etala Toiagul.

Ce jenant...

„Mmm, ceva de genul ăsta."

„Asta, asta e uimitor..."

„Este absolut minunat, Momonga-sama!"

Momonga aproape că a râs când le-a văzut ochii. A încercat din răsputeri să-și înăbușe expresia încântată de pe față — deși scheletele nu aveau nicio expresie — și a continuat:

„De aceea am vrut să fac niște experimente cu acest toiag. Sper că mă poți ajuta."

„Da! Am înțeles! Mergem imediat să ne pregătim! Atunci... am putea vedea puterea Toiagului?"

„Mm, e în regulă. Atunci, îți voi arăta o fracțiune din puterea acestui puternic Toiag, pe care numai eu îl pot mânui."

„Minunat~!" a exclamat Aura în timp ce sărea în sus și în jos adorabil.

Mare își putea ascunde cu greu încântarea, după cum se putea vedea din vârfurile urechilor sale care îi zvâcneau.

Ah, e rău, nu pot lăsa fațada mea severă să scape din cauza asta. Momonga încercă să-și recapete demnitatea în timp ce își amintea astfel.

„...Și mai e ceva, Aura. Le-am trimis deja celorlalți Gardieni aici. Vor sosi în decurs de o oră."

„Eh? Atunci, atunci trebuie să ne pregătim pentru…"

„Nu, nu e nevoie. Tot ce trebuie să faci este să stai aici și să-i aștepți."

„Așa e? Hm... toți Gardienii — asta înseamnă că vine și Shalltear?"

„Toți Gardienii."

„...Haa."

Urechile lungi ale Aurei s-au lăsat brusc.

Totuși, reacția lui Mare nu a fost la fel de exagerată ca cea a Aurei. Conform poveștii sale, Aura a fost concepută să aibă o relație proastă cu Shalltear, dar probabil că nu a fost cazul lui Mare.

Ce avea să se întâmple în continuare? Momonga a oftat încet.

Compania de cincizeci de bărbați a galopat călare pe caii lor peste câmpiile acoperite de iarbă.

Fiecare bărbat din companie era construit atletic. Unul dintre ei atrăgea atenția în mod deosebit.

Nu exista un cuvânt mai potrivit pentru a-l descrie decât „în formă". Mușchii îi erau proeminenți, chiar dacă purta o platoșă.

Avea în jur de treizeci de ani, iar fața îi era bronzată de la zilele lungi de soare și acoperită de riduri. Părul său negru era îngrijit și tuns, iar ochii săi întunecați aveau o privire pătrunzătoare.

Bărbatul care călărea lângă el a spus:

„Căpitane-Războinic, aproape am ajuns la primul sat de pe ruta noastră de patrulare."

„A, da, domnule vicecăpitan."

Gazef Stronoff, renumitul Căpitan-Războinic al Regatului Re-Estize, nu a văzut niciun sat.

Și-a potolit inima năprasnică și a menținut viteza calului său. Deși menținuse pasul calului într-unul care nu ar fi trebuit să fie excesiv de obositor, se grăbiseră până aici din Capitala Regală, iar oboseala începea să se acumuleze în corpul lui Gazef. Trebuie să fi fost cel puțin la fel de rău și pentru calul său, motiv pentru care încerca să nu-l suprasoliciteze.

„Sper că sunt bine", spuse vicecăpitanul. Sub acele cuvinte se simțea un curent de neliniște, iar Gazef simțea la fel.

Regele le ordonase lui Gazef și oamenilor săi: „Cavaleri imperiali au fost văzuți la graniță. Dacă aceste rapoarte sunt adevărate, eliminați-i imediat."

Orașul E-Rantel era mai aproape și, în circumstanțe normale, ar fi fost mai rapid să se trimită trupe de acolo. Cu toate acestea, cavalerii imperiali erau puternici și bine echipați, iar între ei și recruții obișnuiți exista o prăpastie insurmontabilă. Singurii oameni din Regat care se puteau compara cu cavalerii imperiali erau Gazef și trupele sale. Totuși, a încredința întreaga sarcină doar lui Gazef și oamenilor săi era culmea prostiei.

Înainte ca Gazef să-și atingă obiectivul, alte trupe ar fi putut fi mobilizate pentru a proteja satele. Deși nu ar fi putut câștiga, cel puțin le-ar fi putut ține la distanță. Existau multe alte metode pe care le-ar fi putut folosi. Cu toate acestea, nu folosiseră niciuna dintre ele - nu, nu puteau.

Gazef, care știa motivul, era cuprins de agitație. Strânse strâns frâiele și încercă să nu tragă de ele. Chiar și așa, îi era greu să-și înăbușe gândurile care-i ardeau în inimă.

„Căpitane-Războinic, nu are rost să ne lași să facem doar căutarea. Nu am putea să-i aducem pe toți din banda de războinici și să ne ajute? Am putea angaja și aventurieri de la E-Rantel să ne ajute. De ce faceți asta?"

„...Destul, vicecăpitane. Lucrurile ar putea merge prost dacă cineva ar auzi că cavalerii imperiali aleargă liber pe teritoriul Regatului."

„Domnule Căpitan-Războinic, nu e nimeni aici. Nu trebuie să stai la ceremonie, dar sper că poți să-mi spui adevărul", a spus Vice-Căpitanul zâmbind. Apoi a continuat: „Au fost acei nobili?"

Gazef nu a răspuns la acele cuvinte disprețuitoare, pentru că exact așa era.

„Nobilii ăia blestemați, tratează viețile omenești ca pe niște piese din luptele lor pentru putere! Și, pe deasupra, din moment ce acesta este domeniul Regelui, pot folosi orice problemă de aici ca să-l atace pe Rege."

„...Nu toți nobilii gândesc așa."

„Și poate că ai dreptate, Căpitane-Războinic, și există câțiva nobili care se gândesc la oameni. De exemplu, Prințesa de Aur. Dar în afară de ea, practic nu mai există nimeni altcineva... dacă măcar Regatul ar fi condus de un dictator, nu am putea să-i ignorăm pe acei nobili nenorociți și să lucrăm pentru binele poporului?"

„Dacă te amesteci prea puternic, ar putea duce la un război civil care ar sfâșia Regatul. Având în vedere că ne confruntăm cu amenințarea ambițiilor în expansiune ale Imperiului, un astfel de război ar fi un dezastru pentru oamenii de rând."

„Știu asta, dar..."

„Lasă pur și simplu această chestiune deoparte pentru..."

Vocea lui Gazef se întrerupse pe jumătate, în timp ce ochii îi priveau insistent înainte.

Un fum gros și negru se ridica din spatele dealului mic din fața lor, și nu era doar unul sau doi nori de fum.

Toți cei prezenți știau ce însemna asta.

Gazef nu s-a putut abține să nu-și pocnească limba și și-a strâns picioarele în jurul flancurilor calului său.

Scena pe care au văzut-o Gazef și compania, care galopau rapid, nu s-a abătut de la așteptările lor. În fața lor se întindea o întindere de pământ înnegrit, rămășițele pârjolite ale unui sat. Cadavrele mai multor case arse rămăseseră în picioare, ca niște pietre funerare.

Gazef a dat un ordin cu o voce de oțel: „Toată lumea, ne mișcăm. Repede acum!"Satul fusese mistuit de flăcări și doar scheletele arse ale caselor distruse dădeau vreun indiciu despre cum fusese înainte.

Mirosul de sânge se amesteca cu duhoarea de ars în timp ce pășeai printre ei.

Chipul lui Gazef era calm, fără nicio urmă de emoție. Totuși, nicio expresie nu i-ar fi putut exprima sentimentele mai clar decât aceasta. Același lucru era valabil și pentru vicecăpitanul care mergea alături de Gazef.

Peste o sută de săteni locuiseră aici. Șase supraviețuiseră. Toți ceilalți fuseseră uciși fără milă, fie că erau femei, copii sau bebeluși.

„Domnule vicecăpitan, roagă unii dintre oamenii noștri să-i aducă pe supraviețuitori la E-Rantel."

„Dar stai puțin, asta e..."

„Ai dreptate, e un risc mare. Chiar și așa, nu-i putem abandona pur și simplu."

E-Rantel era administrat direct de Rege, iar protejarea satelor din jur era datoria Regelui. Abandonarea supraviețuitorilor aici i-ar fi cauzat multe probleme. Ne-am putea imagina cum Facțiunea Nobilă, care se opunea Regelui, ar profita de această oportunitate pentru a-i face probleme. Mai important...

„Vă rog să vă răzgândiți. Mulți dintre supraviețuitori au fost martori la cavaleri imperiali. Putem considera că aceasta a îndeplinit prima parte a ordinelor regelui. Cred că ar trebui să ne retragem deocamdată și să facem suficiente pregătiri în E-Rantel înainte de a duce la bun sfârșit următoarea parte."

"Nu."

„Căpitane-Războinic! Ar trebui să știi deja că aceasta este o capcană. Momentul atacului a fost prea aproape de sosirea noastră la E-Rantel ca să fie altceva decât o coincidență. Acțiunile lor nemiloase au fost comise abia după ce am ajuns, iar motivul pentru care nu i-au ucis pe toți a fost pentru a-i folosi drept momeală pentru o capcană."

Supraviețuitorii nu scăpaseră de cavaleri. Mai degrabă, inamicul nu-i terminase. Ar putea fi un complot de a diviza forțele lui Gazef, determinându-l să-și separe oamenii pentru a-i proteja pe supraviețuitori.

„Căpitane-Războinic, ai de gând să continui, știind bine că există o capcană?"

"...Într-adevăr."

„Căpitane Războinice, vorbești serios despre asta!? Într-adevăr, ești puternic și ai putea învinge cu ușurință o sută de cavaleri. Totuși, Imperiul îl are pe bătrânul acesta. Chiar și tu ai fi în mare pericol împotriva lui. Există, de asemenea, o șansă să pierzi împotriva faimoșilor Patru Cavaleri ai Imperiului, subechipat cum ești. Prin urmare, te implor să te retragi. Pentru Rege, pierderea câtorva sate nu se compară cu pierderea ta!"

Gazef nu putea decât să asculte în liniște, în timp ce vicecăpitanul său devenea din ce în ce mai nervos.

„Dacă nu ne vom retrage... atunci ar trebui să-i lăsăm în urmă pe supraviețuitori și să pornim cu toții în urmărire."

„Aceasta ar fi cea mai înțeleaptă opțiune... Dar, în același timp, ar însemna că i-am lăsa să moară. Crezi că pot supraviețui singuri?"

Vicecăpitanul nu a putut răspunde, pentru că știa că șansele supraviețuitorilor erau practic inexistente.

Fără cineva care să-i protejeze și să-i însoțească într-o zonă sigură, ar fi morți în câteva zile.

Chiar și așa, vicecăpitanul a vorbit – nu, trebuia să vorbească.

„...Căpitane-Războinic. Viața ta este cea mai valoroasă de aici. Viețile sătenilor nu sunt nimic în comparație."

Gazef era foarte conștient de decizia dureroasă pe care o luase vicecăpitanul și era furios pe sine însuși pentru că îl obligase să spună așa ceva.

Chiar și așa, nu a putut da curs cererii vicecăpitanului.

„M-am născut om de rând, și tu la fel."

„Într-adevăr, și te-am admirat, Căpitane-Războinic."

„Îmi amintesc că și tu te-ai născut într-un sat?"

„Da, motiv pentru care..."

„Viața într-un sat este dificilă, iar moartea este un companion constant. Nu este neobișnuit ca un sat să fie atacat de un monstru și multe vieți să se piardă ca urmare, greșesc?"

„...Nu, nu ești."

„Când apare un monstru, soldații de rând sunt greu de gestionat. Dacă un sat nu are bani să angajeze aventurieri care să se ocupe de monștri, tot ce pot face este să se ascundă și să aștepte ca monstrul să plece."

"...Asta e corect."

„Atunci, poți spune că nu așteptai cu nerăbdare așa ceva? Poți spune că nu sperai ca nobilii sau cineva puternic să vină să te salveze?"

„...Ar fi o minciună să spun că nu am făcut-o. Dar adevărul este că nimeni nu a venit vreodată să ne ajute. Cel puțin, stăpânul pământului unde se afla satul meu nu a plătit aventurieri ca să ne ajute."

„Din moment ce așa stau lucrurile... de ce nu dovedim că nu suntem ca el? Haideți să-i salvăm pe acești oameni."

Vicecăpitanul s-a gândit la propriile experiențe și nu a putut spune nimic ca răspuns.

„Domnule vicecăpitan, hai să le arătăm sătenilor cum arată eroii care se aruncă de bunăvoie în pericol pentru a-i salva pe alții. Hai să le arătăm cum cei puternici îi vor salva pe cei slabi."

Ochii lui Gazef s-au întâlnit cu cei ai vicecăpitanului și nenumărate emoții au trecut printre ei.

Cu o voce oarecum obosită, dar recunoscător, vicecăpitanul răspunse:

„...Atunci permite-mi să conduc oamenii. Sunt mulți care mă pot înlocui, dar nimeni nu te poate lua în locul tău, Căpitane-Războinic."

„Nu fi prost. Șansele mele de supraviețuire sunt mai mari. Ține minte, nu vom muri, ci vom salva oamenii din Regat."

Vicecăpitanul a deschis gura de câteva ori, ca și cum ar fi vrut să vorbească, dar în cele din urmă a ales să rămână tăcut.

„Apoi, alege soldații care te vor însoți în escortarea sătenilor spre E-Rantel."

Lumina purpurie a soarelui care apuse a strălucit asupra unui grup de bărbați pe câmpie.

Erau patruzeci și cinci.

Trebuie să fi avut tehnici excelente de camuflaj, având în vedere felul în care apăruseră brusc, de nicăieri. Cel mai probabil, era vorba de magie.

Era evident dintr-o privire că nu erau simpli mercenari, călători sau aventurieri.

Toți erau îmbrăcați la fel, în armuri făcute din metale speciale, care accentuau puterea defensivă și mobilitatea. După descântec, erau mai protectoare decât armurile complete cu plăci.

Gențile de pe spatele lor erau mici, cu greu genul pe care te-ai aștepta să-l poarte un călător. Și acele genți erau fermecate. Curelele lor erau speciale, concepute pentru a transporta poțiuni, iar pelerinele de pe spatele lor radiau și ele o aură de magie.

Adunarea atâtor seturi de obiecte magice ar fi fost o sarcină descurajantă, fie că era vorba de timp, bani sau efort necesar. Faptul că acești oameni erau echipați cu acest tip de echipament era un semn clar că aveau sprijinul unei națiuni sau echivalentul acesteia.

Totuși, nu aveau marcaje sau insigne pe ei care să le dezvăluie loialitatea. Cu alte cuvinte, ascundeau faptul că erau o unitate de operațiuni secrete.

Priveau ruinele satului cu ochi lipsiți de emoție. Deși duhoarea de sânge și foc plutea greu în aer, privirile lor nemiloase păreau să spună că era de așteptat.

„...Au fugit."

Cuvintele au fost rostite cu o urmă de dezamăgire.

„...Ei bine, asta e de așteptat. Vom continua să atacăm satele ca să-l atragem afară. Fiara trebuie atrasă în capcană."

Bărbatul care vorbise aruncă o privire ascuțită ca briciul în direcția în care călărea compania lui Gazef.

„Arată-mi satul pe care îl vom folosi data viitoare drept momeală."

Aura a lovit Elementalul de Foc Primordial, ținându-și biciul în ambele mâini, în timp ce Mare folosea magia pentru a provoca daune.

„Ei bine, se pare că va fi o luptă ușoară."

Ochii lui Momonga și-au părăsit bătălia unilaterală care se desfășura în fața lui și au început să reflecteze asupra celorlalte lucruri pe care trebuia să le investigheze.

Terminase deja de verificat dacă putea folosi și activa vrăjile și obiectele magice echipate. Așadar, următoarele lucruri pe care trebuia să le verifice erau celelalte obiecte ale sale. Sulurile, baghetele magice și toiagurile erau deosebit de importante. Toate erau obiecte magice care puteau produce un efect magic. Sulurile erau obiecte de consum de unică folosință, în timp ce toiagurile și baghetele magice aveau încărcări, pe care le consumau pentru a-și produce efectele.

Momonga poseda multe obiecte magice. Era un acumulator prin natura sa și nu-i plăcea să folosească obiecte de consum, deoarece considera că este o risipă, până în punctul în care nici măcar nu avea chef să folosească obiecte de recuperare de înaltă calitate atunci când întâlnea un șef. Aceasta depășea simpla prudență și mergea spre zgârcenie, motiv pentru care stocul său de obiecte era atât de mare.

În YGGDRASIL, toate acestea erau depozitate în inventarul său personal. Apoi, în această lume, unde dispăruse inventarul său și tot conținutul acestuia?

Momonga și-a amintit cum își deschisese inventarul în trecut și își întinsese mâna în aer ca și cum ar fi căutat ceva. Se simțea ca și cum și-ar fi întins mâna peste suprafața unui lac, iar un observator ar fi crezut că mâna lui Momonga și o parte din brațul său dispăruseră în neant.

Apoi, ca și cum ar fi deschis o fereastră, Momonga și-a mișcat mâna într-o parte. O gaură a apărut de nicăieri, iar în ea se aflau multe bețe magice frumos lucrate. Era exact ca inventarul din YGGDRASIL.

Și-a mișcat mâna într-o mișcare de derulare. În spațiul dezvăluit, se puteau vedea tot felul de suluri, baghete magice, arme, armuri, obiecte cosmetice, pietre prețioase, poțiuni, alte consumabile... numărul imens de obiecte magice de acolo era impresionant.

Astfel ușurată, Momonga nu s-a putut abține să nu râdă.

Dacă așa stau lucrurile, Momonga simțea că își poate garanta propria siguranță chiar dacă toți cei din Mormânt i se vor opune.

În timp ce urmărea absent lupta intensă dintre Aura și Mare, Momonga se gândea la lucrurile pe care le învățase până atunci.

Erau NPC-urile pe care le-a întâlnit programe?

Nu, înțelepciunea lor era de așa natură încât erau imposibil de distins de ființele umane. Programele nu puteau manifesta emoții atât de complexe. Putea presupune că, dintr-un motiv misterios, ajunseseră să fie ca ființele umane.

Și ce era lumea asta?

Habar n-avea. Din moment ce putea folosi magia lui YGGDRASIL aici, avea sens să se gândească la acest loc ca fiind în YGGDRASIL, dar după ce a observat diverse discrepanțe, nu părea să fie într-un joc. Era într-un joc sau într-o lume nouă? Răspunsul era probabil unul dintre acestea.

Cum ar trebui să gestionez evenimentele viitoare?

Momonga verificase deja că își putea folosi abilitățile din YGGDRASIL. Așa stând lucrurile, dacă datele despre monștrii și NPC-urile din Marele Mormânt Subteran al lui Nazarick ar fi fost transferate și ele, putea fi destul de sigur că nu erau dușmanii săi.

Chestia era că, dacă nu erau programe de date, ci un alt fel de ființă, atunci ar fi trebuit să le trateze diferit. Deocamdată, cel mai bine ar fi să afișeze atitudinea unei ființe superioare și să dea dovadă de o măreție severă — cu condiția să reușească să facă asta.

În ce direcție ar trebui să procedez în viitor?

Ar trebui să caute cu atenție indicii. Deși nu era sigur ce se întâmplă cu lumea asta, deocamdată, Momonga era pur și simplu un călător neștiutor. Trebuia să facă pași mici și să adune cu atenție informații.

Dacă aceasta este o altă lume, ar trebui să încerc să mă întorc în lumea reală?

În inima lui erau îndoieli. Dacă ar avea prieteni în lumea reală, atunci ar trebui să se întoarcă la ea. Dacă părinții lui ar fi încă în viață, ar găsi cu disperare o cale de întoarcere la ei. Dacă ar avea rude de care să aibă grijă sau o prietenă...

Dar el nu avea pe nimeni ca acesta.

Viața lui era un ciclu nesfârșit de mers la birou pentru a munci și întoarcere acasă pentru a se conecta la YGGDRASIL, unde se pregătea pentru întoarcerea camarazilor săi. Dar acum, nimic din toate acestea nu-l aștepta. Atunci, mai avea vreun rost să se întoarcă?

Dar dacă se putea întoarce, atunci ar trebui să se gândească la o modalitate de a se întoarce. Era mai bine să aibă mai multe opțiuni, pentru că lumea de afară ar putea fi una infernală.

"Ce ar trebuii să fac..."

Mormăitul liniștit al lui Momonga se răspândea încet prin aer.Ea era o „Vampir Adevărată", Gardiana Etajelor I-III ale Marelui Mormânt al lui Nazarick.

În același timp, era o fată creată de un pasionat de jocuri H, iar designul personajelor ei era plin de referințe la diverse jocuri H.

„...Destul cu tine..."

Shalltear a reacționat pentru prima dată la mârâitul înfundat. Pe un ton batjocoritor, i-a spus Aurei: „Ara, mai ești aici, micuțule? Nu te-am putut vedea, așa că am crezut că ai plecat."

Momonga nu a vrut să adauge nimic la ceea ce tocmai spusese Shalltear.

Fața Aurei tresărea incontrolabil, apoi Shalltear a ignorat-o și i-a spus lui Mare: „Trebuie să fie destul de greu pentru tine să te descurci cu o soră ciudată ca asta. Mai bine o părăsești cât mai curând, ca nu cumva să devii ciudată ca ea."

Fața lui Mare s-a albit instantaneu, pentru că știa că Shalltear voia să-l folosească pentru a începe o luptă.

Totuși, Aura pur și simplu a zâmbit. Și apoi—

„Taci din gură, țâțe false."

— A lansat o bombă.

„...Despre ce naiba vorbești—!?"

„Ah, personajul ei e distrus", mormăi Momonga în șoaptă.

Acum, că adevărata natură a lui Shalltear fusese dezvăluită, ea a renunțat la actul cult.

„Hm, e atât de evident — la naiba, ce ciudat piept ăla, câte absorbante ai îndesat acolo?"

„Uwah—uwah—"

Shalltear își flutura mâinile panicată, ca și cum ar fi putut împrăștia cuvintele Aurei cu ele, în timp ce avea o expresie copilărească pe față. Pe de altă parte, Aura rânjea răutăcios.

„Ai îndesat atât de multe lucruri acolo... Pun pariu că se schimbă când alergi, nu-i așa?"

„Kuhii!"

Shalltear a scos un sunet ciudat când un deget întins a atins-o.

„Am avut dreptate, nu-i așa? Kukuku! Unde au dispărut—!? Deci de aceea nu ai fugit, chiar dacă erai îngrijorat, și în schimb ai folosit o 「Poartă」—"

„Taci, micuțule! Nu ai avea nimic al tău! Cel puțin eu... nu, mai am mult de dat pe spate!"

Aura pur și simplu a rânjit în fața contraatacului disperat al lui Shalltear. Șocată, Shalltear s-a împiedicat de el și și-a acoperit pieptul din reflex. Era o priveliște jalnică.

„...Am doar șaptezeci și șase de ani și mai am mult timp să cresc, spre deosebire de un nemuritor fără viitor ca tine. Ah, ce trist - nu vei mai crește niciodată~"

Shalltear a gemut frustrată și a făcut încă un pas înapoi. Pe fața ei se citea o expresie disperată și chinuită, care nu a făcut decât să o facă pe Aura să zâmbească într-un mod înspăimântător.

„Să te gândești că ești chiar mulțumită de bustul ăla al tău - hm!"

Momonga și-a imaginat că îl aude pe Shalltear pocnind.

„Puști jegos ce ești—! E prea târziu să-ți regreți cuvintele acum—!"

O ceață neagră și învăluită în clocot se ridica din mâinile lui Shalltear. Aura își pregăti biciul cu anticipare. Momonga și Mare, care priveau din lateral, nu-și găseau cuvintele.

Scena din fața ochilor lui Momonga îi era vag familiară și se întreba dacă ar trebui să-i oprească.

Peroroncino-san, care le-a proiectat pe Shalltear, și Bukubukuchagama-san, care le-a proiectat pe Aura și Mare, erau frate mai mic și soră mai mare și uneori se certau prietenos, așa cum se întâmpla acum.

Momonga și-a amintit formele foștilor săi camarazi în timp ce stătea în spatele perechii certate.„Ah, scuzele mele cele mai profunde, Momonga-sama!"

Capul lui Albedo era cât se putea de plecat, iar fața îi era încremenită de frică. Gardienii și Sebas s-au înțepenit și ei. Poate că au crezut că mustrarea era îndreptată și către ei.

O urmă de remușcare l-a cuprins pe Momonga când a observat schimbarea rapidă a atitudinii Gardienilor, dar a continuat să-i vorbească lui Mare:

„Poți ascunde pereții grămădind pământ pe ei?"

„Da, da, pot, dacă îmi permiți, Momonga-sama... Totuși..."

„Da, un observator de la distanță ar crede că pământul se umflă nefiresc. Sebas, există vreun deal în apropiere sau ceva de genul acesta?"

„Nu există niciunul. Din păcate, suntem înconjurați de câmpie. Totuși, din moment ce aici sunt nopți, ar trebui să putem realiza un fel de camuflaj amăgitor cât timp soarele apune."

„Așa e... dacă tot ce intenționăm să facem este să ascundem zidurile, ideea lui Mare va fi suficientă. Atunci, ce-ar fi dacă am aduna pământul din apropiere ca să facem niște dealuri fictive ca să ne camuflăm?"

„Atunci ne-am amesteca printre oameni."

„Foarte bine. Le voi însărcina pe Aura și Mare să îndeplinească această sarcină împreună. În timp ce faceți acest lucru, puteți lua proviziile necesare de la fiecare etaj. Întrucât nu putem camufla vederea din aer, vom folosi iluzii după ce vom termina lucrările de terasament, astfel încât nimeni să nu-l poată detecta pe Nazarick din exterior."

„D-Da. A-am înțeles."

Asta era tot ce-i venea în minte în acel moment. Probabil că mai erau multe goluri în plan, dar asta putea fi rezolvat încet, mai târziu. La urma urmei, trecuseră doar câteva ore de când se întâmplase totul.

„Atunci, vă dați drumul pentru astăzi. Luați cu toții o pauză înainte de a vă începe îndatoririle. Sunt multe lucruri pe care nu le știm, așa că nu vă forțați prea tare."

Gardienii au dat din cap ca unul singur, arătând că au înțeles.

„În final, am o întrebare pentru Gardieni. Pentru început, Shalltear — ce fel de persoană sunt eu pentru tine?"

„O întruchipare a frumuseții. Ești cea mai frumoasă persoană din lume. Chiar și bijuteriile pălesc în comparație cu corpul tău alb ca zăpada."

Shalltear nu s-a oprit să se gândească la răspunsul ei înainte de a-l da. Având în vedere lipsa de întârziere în răspunsul ei, trebuie să fi vorbit din inimă.

„—Cocytus."

„Cel. Care. Este. Mai. Puternic. Decât. Toți. Gardienii. Și. Merit. Titlul. De. Stăpân. Suprem. Al. Marelui. Mormânt. Subteran. Al. Lui. Nazarick."

"-Aură."

„Un lider milostiv și cu mare previziune."

„—Mare."

„O, o persoană foarte blândă."

"-Demiurg."

„Un lider înțelept care ia decizii și acționează rapid în consecință. Cu adevărat, un om demn de titlul de «inscrutabil»."

„—Sebas."

„Cel responsabil pentru adunarea tuturor Ființelor Supreme. În plus, liderul milostiv care nu ne-a abandonat, ci a rămas alături de noi până la sfârșit."

„Și în final, Albedo."

„Bărbatul care domnește peste Ființele Supreme și cel mai înalt, cel mai exaltat maestru al nostru.Înțeleg. Am auzit și ți-am înțeles opiniile. Atunci, îți voi preda sarcinile care erau îndeplinite odinioară de foștii mei camarazi. Îndeplinește-le cu credință."

După ce i-a văzut pe Gardieni îngenunchind încă o dată, Momonga s-a teleportat.

Peisajul din fața ochilor lui s-a schimbat într-o clipă, de la Colosseum la camera Golemilor din Lemegeton. După ce s-a uitat în jur pentru a se asigura că nimeni nu se uita, Momonga a oftat adânc.

"Sunt atât de obosit..."

Deși corpul său nu simțea obosit, oboseala mentală îi apăsa umerii.

„...Tipii ăia... de ce au o părere atât de bună despre mine?"

Descriau pe cu totul altcineva. După ce i-a auzit pe Gardieni împărtășindu-și pe rând părerile despre el, a vrut să râdă și să-i bată joc, dar, văzând expresiile de pe fețele lor, nu părea deloc că glumesc.

Cu alte cuvinte, cuvintele lor erau sincere.

Dacă nu acționa într-un mod care să corespundă părerilor lor despre el, i-ar putea dezamăgi. Pe măsură ce se gândea la asta, presiunea asupra lui creștea și creștea. Și, pe lângă asta, mai exista o problemă, care îl făcea pe Momonga să se încrunte.

Desigur, fața lui scheletică nu putea afișa expresii, totuși părea că le afișa.Cocytus a început să se imagineze alergând de colo colo cu respectivul moștenitor pe umeri.

Apoi a început să se imagineze învățându-l să mânuiască spadasinul, scoțându-și lama pentru a-l apăra pe Tânărul Maestru și chiar auzindu-l pe Tânărul Maestru dându-i ordine.

„...Oh. Ce. Minunat. Ce. O. Priveliște. Glorioasă... Unchiule... Unchiule..."

Oarecum incapabil să suporte, Demiurgul și-a întors privirea de la Cocytus, care se imagina complet ca un unchi bătrân și calm, slujindu-l cu credință pe moștenitorul lui Momonga.

„Ei bine, lăsând asta deoparte, sunt destul de interesat să știu ce pot face copiii noștri pentru consolidarea Marelui Mormânt Subteran al lui Nazarick. Ce zici, Mare, vrei să faci un copil?"

„Ăă, nu-i așa?"

„Totuși, nu ai un partener... dacă descoperi oameni, elfi întunecați, elfi de pădure sau specii similare, ai fi amabil să mi-i capturezi?"

„Ăă? Ăăă?"

După ce s-a gândit puțin, Mare a dat din cap și a spus: „Dacă, dacă o ajută pe Momonga-sama... sunt dispusă să contribui. Dar cum voi avea copii?"

„Ei bine, te voi învăța despre asta când va veni momentul. Dar dacă te hotărăști să încerci niște experimente de reproducere pe cont propriu, Momonga-sama s-ar putea să te certe. La urma urmei, operațiunile lui Nazarick sunt perfect echilibrate."

„Așa este, așa este. Am auzit că toți subordonații au fost creați după un calcul atent de către una dintre Ființele Supreme... dacă ne vom mări numărul din neglijență, vom fi certați. Eu, eu nu vreau să fiu certat de Momonga-sama..."

„Bineînțeles, nici eu nu vreau să fiu mustrat de Ființele Supreme... dacă aș putea înființa o fermă în afara Nazarick-ului..."

În timp ce se gândea la asta, Demiurgul s-a hotărât să menționeze singurul lucru pentru care nimeni nu-l tachinase:

„A, da, Mare, de ce ești îmbrăcată ca o fată?"

Mare s-a apucat de fusta mini ca să-și ascundă picioarele după ce Demiurge i-a pus întrebarea.

„Aceasta a fost decizia lui Bukubukuchagama-sama. Ea a spus că asta se numește «capcană», deci nu ar trebui să aibă nicio legătură cu genul meu."

„A, deci aceasta a fost decizia lui Bukubukuchagama-sama. Ei bine, hainele alea ar trebui să-ți stea bine... deși, ar trebui ca toți băieții să se îmbrace așa?"

„Eu... eu nu știu despre asta."

Cele Patruzeci și Una de Ființe Supreme nu mai erau prin preajmă, dar chiar și așa, menționarea numelor lor încă obliga la ascultare. Sau mai degrabă, în Marele Mormânt Subteran al lui Nazarick, Mare era îmbrăcat așa cum se cuvenea și nimeni, în afară de o altă Ființă Supremă, nu-i putea schimba garderoba.

„...Mă întreb dacă ar trebui să vorbesc cu Momonga-sama despre asta. Poate că toți băieții ar trebui să fie îmbrăcați așa. Zic... Cocytus, e timpul să te trezești."

După ce a auzit cuvintele colegului său, Cocytus clătină din cap de mai multe ori, cu un zâmbet profund satisfăcut pe față.

„Ah. Ce. Priveliște. Frumoasă... A. Făcut. Cu. Vere. Tot. La. Am. Visat. Întotdeauna."

„Așa e... ei bine, atunci e bine... Albedo și Shalltear se mai luptă?"

Ochii perechii rivale erau ușor feriți. Totuși, cea care i-a răspuns lui Demiurg a fost Aura, cu aspect obosit, care stătea lângă ea.

„Au... terminat. Acum, se ceartă despre..."

„Problema cine ar trebui să fie prima soție."

„Ar fi ciudat ca conducătorul Marelui Mormânt al lui Nazarick să aibă o singură soție. Întrebarea acum este cine este demn să fie prima soție a lui Momonga-sama..."

„...Deși este o întrebare destul de interesantă, probabil ar trebui să o discutăm mai târziu. Bine, Albedo, nu vrei să ne dai ordinele? Vor fi multe lucruri de făcut mai târziu."

„Într-adevăr, ai dreptate. Trebuie să dau ordine în curând. Shalltear, voi discuta această chestiune cu tine pe larg în curând. Va trebui să petrecem ceva timp cu ea."

„Nu am nicio obiecție, Albedo. Nicio altă chestiune nu este mai demnă de timpul nostru."

„Foarte bine. Atunci, haideți să trecem la planurile noastre de viitor."

După ce au văzut-o pe Albedo recăpătându-și demnitatea de Gardian Supraveghetor, toți Gardienii Etajului și-au plecat capetele în semn de respect. Cu toate acestea, nu au îngenuncheat.

Desigur, trebuiau să-și arate respectul față de Supraveghetoarea Gardiană Albedo, dar ea nu era stăpâna lor. Deși Cele Patruzeci și Una de Ființe Supreme o puseseră deasupra tuturor celorlalte personaje pe care le creaseră, chiar și poziția de Supraveghetoare Gardiană era doar una stabilită de Cele Patruzeci și Una de Ființe Supreme și, ca atare, ceilalți Gardieni trebuiau doar să-i arate respectul cuvenit poziției sale. Așadar, și-au plecat capetele în fața ei. Din partea ei, Albedo nu s-a supărat pe acest lucru, pentru că știa că era cea mai corectă cale de acțiune.

"În primul rând-"„Voi ieși afară o vreme."

„Gărzile sunt pregătite pentru tine", a răspuns servitoarea reflexiv. Totuși…

Adevărul era că nu-i plăceau.

În prima zi, când gărzile l-au urmărit, s-a simțit presat; în a doua era obișnuit, apoi a simțit nevoia să se laude cu ei. Și în a treia zi...

Momonga și-a înăbușit impulsul de a ofta.

Totul era prea rigid și formal pentru el. Gărzile îl urmau oriunde mergea și, ori de câte ori întâlnea pe cineva, i se închinau.

Poate că, dacă ar fi putut umbla nonșalant cu gărzile sale însoțite, ar fi fost tolerabil. Dar nu putea face asta, pentru că trebuia să mențină în permanență gravitatea conducătorului Marelui Mormânt Subteran al lui Nazarick. Nu-și putea permite ca un moment de relaxare să-i strice imaginea, așa că nervii îi erau mereu la înălțime. Acest lucru îi provoca mult stres fostului om Momonga.

Chiar dacă emoțiile sale puternice au fost prompt înăbușite, mintea lui simțea că sfârâie la flacără scăzută tot timpul.

Și apoi erau femeile incredibil de frumoase care i se lipeau de suflet în orice moment, având grijă de el în toate felurile. Ca bărbat, era încântat de atenția acordată, dar invadarea spațiului său personal și a vieții sale îl epuiza și ea.

Acel stres era o altă relicvă a umanității sale.

În orice caz, nu era un semn bun că el, stăpânul lui Nazarick, era supus acestei suferințe emoționale în mijlocul acestor circumstanțe ciudate. Ar fi putut să-l conducă la luarea unei decizii proaste în momente de urgență.

Avea nevoie să se împrospăteze.

Ochii lui Momonga s-au mărit când a luat această decizie. Expresia feței nu i s-a schimbat, desigur, dar luminile din ochii lui ardeau mai tare.

„Nu... nu e nevoie ca gărzile să mă însoțească. Pur și simplu vreau să merg singur."

„V-Vă rog să așteptați și să vă răzgândiți. Dacă i se întâmplă ceva lui Momonga-sama, trebuie să devenim scuturile voastre. Nu putem permite ca vreun rău să vi se apropie."

Servitoarele și ceilalți vasali nu își doreau nimic mai mult decât să-și protejeze stăpânul chiar și cu prețul propriei vieți. În acest sens, cererea lui Momonga de a merge singur la plimbare - care ignora complet sentimentele lor - a fost una crudă.

Totuși, trecuseră mai bine de trei zile de când se produsese această anomalie, aproximativ șaptezeci și trei de ore. În acest timp, Momonga încercase cu disperare să-și mențină fațada severă a conducătorului Marelui Mormânt Subteran al lui Nazarick, dar acum avea nevoie de odihnă.

Prin urmare, chiar dacă îi părea rău pentru ei, Momonga s-a gândit la o scuză și a spus:

„...Trebuie să fac ceva în secret și nu voi permite nimănui să mă urmeze."

A urmat o scurtă tăcere.

Chiar când Momonga începea să simtă că lucrurile se prelungesc, servitoarea a răspuns în cele din urmă:

„Am înțeles. Atunci, te rog să fii în siguranță, Momonga-sama."

Inima lui Momonga s-a dus pentru o clipă când servitoarea l-a mâncat pe dinafară, dar el l-a dat la o parte.

Nu ar trebui să fie nimic în neregulă cu o scurtă pauză și o ieșire afară pentru a admira peisajul din jur. Într-adevăr, era foarte important să vadă cu ochii lui dacă fuseseră într-adevăr transportați într-o altă lume.

Scuzele începeau să apară pentru că Momonga începea să simtă că fusese prea egoist.

Momonga și-a alungat vinovăția din inimă și a activat Inelul lui Ainz Ooal Gown.

„Iartă-mă, Dark Warrior-sama...?"

Demiurgul părea să aibă ceva de spus, dar Momonga încerca din răsputeri să ignore numele. Deși era un nume destul de jenant, avea sens dacă luai în considerare numele altor monștri din joc.

Motivul pentru care Demiurgul i se adresa cu un nume diferit era destul de simplu. Deși doar Demiurgul și vasalii săi erau acolo în acel moment, acest loc era o ieșire, și mulți subordonați urmau să treacă pe acolo. Momonga pur și simplu nu voia ca aceștia să-l numească „Momonga-sama, Momonga-sama", oriunde s-ar fi dus.

Cât de mult a înțeles Demiurgul fără să cunoască gândurile lui Momonga? Chiar atunci, o expresie de iluminare i-a umplut fața lui Demiurgu.

„Înțeleg... deci asta e ce se întâmplă."

Ăă? Ce se întâmplă?

Momonga s-a abținut să nu rostească cuvintele din inima sa.

Ca muritor, Momonga nu avea nicio idee la ce concluzie ajunsese Demiurgul, inteligent și viclean peste măsură, după reflecțiile sale. Tot ce putea face era să spere că Demiurgul își va da seama de adevăratele intenții, deoarece capul îi era acoperit de o transpirație rece inexistentă sub cască.

„Cred că înțeleg oarecum planurile tale profunde, Mo... nu, Războinicul Întunecat-sama. Într-adevăr, sunt considerații pe care numai conducătorul acestui domeniu le-ar fi luat în considerare. Totuși, nu-ți pot permite nobilului tău suflet să pornești neînsoțit. Sunt conștient că te-ar putea deranja, dar sper că, în mila ta nemărginită, vei permite unuia dintre noi să te escorteze."

„...Nu se poate face nimic. Ei bine, voi permite unei persoane să călătorească cu mine."

Demiurgul a zâmbit elegant.

„Îți mulțumesc profund pentru că mi-ai ascultat cererea egoistă, sama Războinic Întunecat."

„...Spune-mi doar Războinic Întunecat și poți renunța la titlurile onorifice."

„Cum aș putea!? Ar fi de neiertat să fac asta. Desigur, pot respecta un astfel de ordin în timp ce acționez ca spion sau îndeplinesc misiuni speciale, dar în Marele Mormânt al lui Nazarick, cum ar putea cineva să nu-și arate respectul cuvenit, Momonga-sama... nu, Războinicul Întunecat-sama!"

Monologul pasionat al lui Demiurg l-a mișcat puțin pe Momonga, iar acesta nu s-a putut abține să nu dea din cap aprobator. S-a gândit că dacă ar fi numit Războinicul Întunecat, oamenii l-ar batjocori pentru că are un nume atât de penibil și a regretat că și-a ales acel pseudonim atât de nonșalant.

„Iartă-mă că ți-am pierdut timpul prețios, Mo-Întunecatul Războinic-sama. Atunci, voi veți aștepta aici ordinele și le veți explica celorlalți că sunt în mișcare."

„Am înțeles, Demiurgu-sama."

„Ei bine, se pare că și subordonații tăi sunt de acord. Atunci, Demiurgule, hai să plecăm."

Momonga a trecut pe lângă Demiurgul înclinat, care și-a ridicat capul și și-a urmat stăpânul.Ceilalți Lorzi Malefici și-au adăugat sugestiile: „Până ai putea face baie și s-o pregătești să o întâlnească pe Momonga-sama... Războinică Întunecată-sama, s-ar fi pierdut mult timp. Ar fi păcat să rateze o ocazie bună din cauza asta."

„Înțeleg…", a meditat Albedo.

Aveau dreptate.

„Are sens... se pare că am intrat în panică pentru că nu l-am mai văzut pe Momonga-sama de atât de mult timp. Mă pot întâlni cu Momonga-sama abia după optsprezece ore, nu crezi că optsprezece ore e prea mult?"

"Da, este."

„Dacă aș putea termina de stabilit cadrul administrativ și să mă întorc alături de Momonga-sama... atunci ar fi bine să nu mai pierd timpul cu plângeri și să-l găsesc pe Momonga-sama. Unde este Momonga-sama acum?"

„Tocmai a ieșit afară."

"Înțeleg."

Deși răspunsul lui Albedo părea scurt, un zâmbet distant i se citea pe față în timp ce își imagina că era cu Momonga și își bătea aripile într-un mod adorabil. Trecea pe lângă Lorzii Malefici cu pași grăbiți.

Pașii s-au oprit brusc, iar Albedo i-a întrebat din nou pe Lorzii Răi:

„Pentru ultima dată, chiar crezi că Momonga-sama va fi de acord să mă vadă murdărită în halul ăsta?"continuare cu loialitate. Asta ar trebui să fie de ajuns."

„Chiar e în regulă?"

Ca să-l întrerupă brusc, Momonga a scos recompensa în cauză — un inel.

„Mo-Momonga-sama... ai scos chestia greșită!"

„Nu, eu…"

„—Nu se poate! Ăsta e Inelul lui Ainz Ooal Gown, o comoară pe care doar Ființele Supreme o dețin! Nu pot accepta o astfel de recompensă."

Momonga a fost șocată de cât de tremură o făcea pe Mare recompensa neașteptată.

Avea dreptate când spunea că acest inel era destinat membrilor breslei. Doar o sută dintre ele fuseseră făcute, ceea ce însemna că existau doar cincizeci și nouă de inele fără proprietar - nu, cincizeci și opt. Prin urmare, erau destul de prețioase, dar motivul acestui dar nu era doar o recompensă, ci speranța că va fi folosit cu folos.

Ca să-i liniștească imaginația debordantă lui Mare, Momonga i-a spus cu severitate: „Calmează-te, Mare."

„Eu, eu nu pot! Cum aș putea accepta un inel valoros pe care doar Ființele Supreme ar trebui să-l posede..."

„—Calmează-te, Mare. Teleportarea este blocată în Marele Mormânt al lui Nazarick, iar asta generează tot felul de inconveniente."

După ce a auzit acestea, Mare și-a recăpătat încetul cu încetul stăpânirea de sine.

„Speranța mea este ca, în timpul unui atac inamic, Gardienii să comande forțele Etajului lor respectiv. În același timp, ar fi destul de trist dacă un Gardian nu s-ar putea mișca liber din cauza blocajului de teleportare. Prin urmare, îți dau acest inel."

Momonga și-a ridicat inelul de pe deget. Acesta strălucea puternic în lumina lunii.

„Mare, mă bucur de loialitatea ta. În același timp, înțeleg reticența ta, ca NPC, de a accepta acest inel care ne simbolizează. Totuși, dacă înțelegi cu adevărat intențiile mele, vei accepta ordinele mele și acest inel odată cu ele."

„Dar, dar, de ce eu... n-ar fi trebuit să primească și toți ceilalți unul...?"

„Intenționam să le dau și celorlalți aceste inele; totuși, tu ești primul. Asta pentru că sunt mulțumit de munca ta. Dacă i-aș da asta cuiva care nu a muncit deloc, atunci acest inel nu ar mai avea nicio semnificație. Sau intenționezi să-l devalorizezi?"

„Nu, nu, bineînțeles că nu!"

„Atunci ia-l, Mare. După ce accepți acest inel, continuă să muncești din greu pentru Nazarick și pentru mine."

Mare întinse nervos mâna și acceptă încet inelul.

Momonga se simțea oarecum vinovat în timp ce îl privea pe Mare. Adevărul era că avea un motiv ascuns pentru a-i da inelul.

Asta pentru că, odată ce Mare avea inelul, le va fi mai greu oamenilor să-și dea seama că Momonga se teleporta.

În timp ce Mare își punea Inelul lui Ainz Ooal, acesta și-a schimbat imediat dimensiunile pentru a se potrivi degetelor subțiri ale lui Mare. Nu s-a putut abține să nu se uite la inelul de pe deget, oftând ușurat. Apoi s-a întors către Momonga și s-a înclinat adânc.

„Momonga-sama, m-mulțumesc pentru acest cadou minunat... Îți promit că de azi înainte voi munci mai mult ca să nu te dezamăgesc!"

„Atunci, o să am încredere în tine, Mare."

"Da!"

O expresie hotărâtă apăru pe fața lui Mare în timp ce acesta își dădu răspunsul imediat.

De ce îl îmbrăcase așa Bukubukuchagama-san, care îl crease pe Mare?

Era ca să-l îmbrace diferit față de Aura sau exista un alt motiv?

Tocmai în timp ce Momonga reflecta la această întrebare, Mare și-a pus și el o întrebare.Reacția ei a fost atât de diferită de cea a lui Mare, încât Momonga a fost oarecum dezamăgit. Cu toate acestea, și-a dat seama imediat că se înșelase.

Colțul gurii lui Albedo tresărea și încerca cu disperare să nu-și schimbe expresia. Aripile îi tremurau pentru că încerca din răsputeri să nu le deschidă. Mâna care luase inelul se încleștase (când făcuse asta?) și apoi se deschise, tremurând puternic. Chiar și un idiot i-ar fi putut vedea entuziasmul.

„Continuă-ți serviciul loial, Cât despre Demiurg... altă dată."

„Înțeleg, Momonga-sama. Voi continua să muncesc din greu și în viitor pentru a mă dovedi demn de un inel atât de puternic."

„Așa e? Atunci, am abandonat sarcinile de care trebuie să mă ocup. Ar fi bine să mă întorc la Etajul Nouă înainte să fiu certat."

După ce i-a văzut pe Albedo și Demiurg plecându-și capetele ca răspuns, Momonga a activat efectul de teleportare al Inelului lui Ainz Ooal Gown.

În clipa dinaintea schimbării peisajului, lui Momonga i s-a părut că a auzit o femeie strigând „BINE!". Totuși, a simțit că trebuie să se fi înșelat, pentru că Albedo nu ar fi putut scoate un sunet atât de grosolan.Panica i se citea pe față în timp ce privea strălucirea malefică a teribilei sabii rapide și își dădu seama de două lucruri.

Prima era că viața ei se va sfârși în câteva secunde. A doua era că o fată obișnuită de la țară ca ea nu avea cum să lupte împotriva acestei sorți.

Vârful sabiei era pătat cu o parte din sângele ei. Pe măsură ce inima îi bătea mai repede, durerea i se răspândea în tot corpul, împreună cu căldura arzătoare a rănii.

Durerea pe care nu o mai simțise niciodată înainte a umplut-o de frică și a făcut-o să vrea să vomite.

Poate că vărsăturile ar risipi senzația de greață care o cuprinsese.

Totuși, Enri căuta o modalitate de a trăi, așa că nu a avut timp să vomite.

Deși voia să renunțe la lupta ei, exista un motiv pentru care Enri nu renunțase până acum. Era căldura apăsată pe pieptul ei - sora ei mai mică.

A trebuit să-și lase sora în viață.

Singurul gând l-a împiedicat pe Enri să cedeze.

În schimb, cavalerul în armură din fața ei părea să-și bată joc de hotărârea lui Enri.

Sabia ridicată s-a lovit în jos.

Poate fi din cauză că toate energiile ei erau concentrate aici sau pentru că creierul ei lucra peste program, fiindcă era în pragul vieții și al morții, dar Enri simțea că timpul trece foarte încet și încerca cu disperare să găsească o modalitate de a-și salva sora mai mică.

Totuși, nu se putea gândi la nimic. Tot ce putea face era să-și folosească propriul corp drept scut, lăsând lama să se înfigă adânc în ea, în speranța de a-i oferi timp surorii ei mai mici să scape.

Atâta timp cât avea puterea, se agăța strâns de cavaler sau de sabia pe care el o înfigea în ea, ținându-se strâns și nedădundu-i drumul până când flacăra vieții ei nu se stingea.

Dacă ar putea face asta, și-ar accepta cu bucurie soarta.

Enri a zâmbit, ca și cum ar fi fost o martiră.

Ca soră mai mare, asta era tot ce putea face pentru Nemu. Gândul acesta o făcu pe Enri să zâmbească.

Putea Nemu scăpa singură din iadul care era Satul Carne?

Chiar dacă ar fugi în pădure, s-ar putea să dea peste patrule de soldați. Totuși, atâta timp cât ar putea supraviețui, exista o posibilitate de evadare. Pentru a-i oferi surorii ei mai mici șansa de a supraviețui, Enri și-ar paria viața – nu, ar paria totul.

Acestea fiind spuse, ideea de a fi rănită din nou o speria, așa că închise ochii. În această lume întunecată, se pregătea pentru durerea care avea să vină...

Chiar în timp ce Momonga se gândea la asta, o siluetă umanoidă a pătruns prin Poarta încă deschisă. În același timp, durata Porții s-a încheiat și aceasta a dispărut încet.

O persoană îmbrăcată într-o armură neagră integrală stătea în fața lui Momonga.

Armura aceea arăta ca un demon. Era acoperită cu țepi și nu lăsa la vedere nici cea mai mică urmă de carne. Mănușile sale cu gheare strângeau într-o mână un scut negru ca un zmeu și în cealaltă o bardișă care radia o strălucire verde bolnăvicioasă. O pelerină roșu-sângeriu flutura în vânt, în timp ce dubletul de dedesubt era, de asemenea, carminul sângelui proaspăt.

„Pregătirile au durat ceva timp. Îmi cer scuze pentru întârzierea mea", se auzi vocea melodioasă a lui Albedo de sub casca cu coarne.

Nivelurile lui Albedo se aflau în clasa Cavalerilor Întunecați, axată pe defensivă. Drept urmare, dintre cei trei războinici de nivel 100 ai lui Nazarick - Sebas, Cocytus și Albedo - Albedo poseda cea mai mare abilitate defensivă.

Cu alte cuvinte, ea era cel mai puternic scut din Nazarick.

„Nu, e în regulă. Ai venit exact la timp."

„Mulțumesc. Atunci... cum vom scăpa de aceste forme de viață inferioare? Dacă nu vrei să-i pătezi mâinile cu sângele lor, le voi elimina cu bucurie în numele tău, Momonga-sama."

„...Ce ți-a spus mai exact Sebas?"

mulțumire.

„M-Mulțumesc! Mulțumesc foarte mult! Și, și, să știm..."

Vocea fetei s-a stins, apoi ea a întrebat mormăind:

„Putem să știm numele dumneavoastră...?"

Momonga aproape că a răspuns din reflex, dar în cele din urmă nu și-a pronunțat numele.

Numele „Momonga" era cel al maestrului breslei fostului Ainz Ooal Gown. Atunci cum ar trebui să se numească acum? Care era numele ultimului om care a rămas în Marele Mormânt al lui Nazarick?A, asta e tot.

„...Ține minte bine numele meu. Sunt Ainz Ooal Gown."

„—Ogyaaaaaahhhhh!!!!" a țipat Belius cu o voce nefiresc de ascuțită. Cavalerii și sătenii care priveau erau încremeniți de frică, cu pielea acoperită de piele de găină.

Zombii Squire.

În YGGDRASIL, creaturile ucise de Cavalerul Morții deveneau nemuritori cu o putere comparabilă, bântuind locul unde fuseseră ucise. Conform regulilor jocului, acele suflete condamnate care cădeau pradă lamei Cavalerului Morții deveneau sclavii săi pentru totdeauna.

Belius s-a oprit din țipat și a căzut ca o marionetă căreia i s-au tăiat sforile, cu fața spre cer. Probabil că a leșinat. Cavalerul Morții s-a apropiat de bărbatul neapărat și i-a înfipt flăcările cu lama ondulată.

Corpul lui Belius s-a zvâcnit și—

„Gu-Guwaaaaaargh!"

Trezit de durerea incredibilă, Belius a țipat: „Leh, leh me guh!!!!! Ah, imploră, yeh!!!!!! Ah duh anythuh!!!!!!!"

Folosindu-se de ambele mâini, Belius a apucat cu disperare torța care îi străpunsese deja corpul, dar Cavalerul Morții nu i-a acordat nicio atenție luptelor sale zadarnice și a lucrat cu torța ca cu un ferăstrău. Carnea și armura i-au fost sfâșiate cu cruzime, iar sânge proaspăt zbura peste tot.

„—Aah—eeeh—ah gib ya munni, leh, leh meh guh—"

Corpul lui Belius a tremurat, apoi și-a dat ultima suflare. Abia atunci Cavalerul Morții a fost satisfăcut și s-a îndepărtat de cadavrul lui Belius.

„Nu... nu... te rog, nu..."

„O, Doamne!"

Țipetele lor veneau din cauza priveliștii îngrozitoare din fața lor. Dacă ar fi fugit, ar fi murit repede, dar dacă ar fi rămas, ar fi murit îngrozitor. Știau asta perfect, dar totuși nu se puteau mișca.

„—Stai liniștit!" or „—Stai liniștit!"

Strigătul lui Londes le-a sfâșiat vaietele. Lumea era cuprinsă de tăcere, ca și cum timpul ar fi stat în loc.

„—Retrageți-vă! Sunați din cornu pentru ca călăreții și arcașii să vină aici! Restul dintre voi, faceți tot posibilul să-i faceți timp suflătorului din cornu! Aș prefera să nu mor așa, dacă nu vă deranjează! Acum mișcați-vă!"

Toată lumea s-a mișcat într-o clipă.

Nu se vedea niciun semn al panicii lor de mai devreme. Toți se mișcau la unison, în tăcere, ca o cascadă furioasă.

Ascultarea lor mecanică și fără gândire de ordinele lor a creat un miracol. Nu exista nicio modalitate prin care să se mai poată mișca atât de impecabil.

Cavalerii au făcut fiecare ce trebuia să facă. Trebuiau să-l protejeze pe cavalerul care sufla în cornu și le făcea semne celorlalți.

Unul dintre soldații care făcuse câțiva pași înapoi și-a coborât sabia și și-a scos cornul din traistă.

„OOOOOOOHHHHHHHHHHHHHH!"

Cavalerul Morții a atacat, ca și cum ar fi reacționat la faptul că i s-a scos cornul. Toată lumea a fost șocată. Oare Cavalerul Morții voia oare să le distrugă mijloacele de evadare pentru a-i putea ucide până la ultimul om?

Potopul de întuneric se apropia din ce în ce mai mult, iar toată lumea știa că a face un pas înainte pentru a încerca să-l oprească era o moarte sigură. Cu toate acestea, cavalerii continuau să se urce unii peste alții pentru a-l bloca pe Cavalerul Morții, unul după altul. Frica le-a fost ștearsă de o frică și mai mare și au năvălit înainte, devenind obstacole.

De fiecare dată când scutul său se mișca, un cavaler era zdrobit prin aer.

De fiecare dată când lama sa fulgera, un cavaler era tăiat în două.

„Dezun! Morett! Decapitați-i pe cei căzuți! Grăbiți-vă, înainte să se întoarcă ca monștri!"

Cavalerii numiți au alergat în grabă spre camarazii lor uciși.

Scutul s-a legănat, iar un cavaler a fost aruncat în aer. Corpul său a fost bisectat de flăcările torței.

Patru bărbați își pierduseră viața într-o clipă. Deși Londes era încă cuprins de frică, își pregătea sabia pentru venirea furtunii negre ca tăciunele, ca un martir care se pregătește să-și dea viața pentru credința sa.

„Ooo!"

Poate că a fost un gest lipsit de sens, dar Londes nu intenționa să aștepte moartea. Scoțând un strigăt de luptă, și-a îndreptat sabia cu toată puterea spre Cavalerul Morții care se apropia.

Poate că era din cauza circumstanțelor, dar mușchii lui Londes și-au depășit limita și l-au surprins. Ar fi putut fi cea mai mare lovitură pe care Londes o dăduse vreodată în viața lui.

Cavalerul Morții și-a legănat și el flăcările.

Într-o clipă, lumea de dinainte ca Londes să se învârtă—

Și și-a văzut cadavrul decapitat prăbușindu-se la pământ, în timp ce sabia sa se legăna prin aer.

Chiar atunci, în acel moment, a sunat cornul.Unul dintre săteni spunea asta, dar chiar și în timp ce vorbea cu Ainz, ochii lui nu-l părăseau pe Cavalerul Morții.

„Am văzut pe cineva atacând acest sat, așa că am venit aici să ajut."

„Ah..."

Pe măsură ce zgomotele se răspândeau, pe fețele sătenilor se citea o expresie de ușurare. Chiar și așa, nu puteau fi complet liniștiți.

Ce bătaie de cap. Ar trebui să încerc o altă abordare?

Ainz a decis să gestioneze situația într-un mod care nu i-a plăcut prea mult.

„...Acestea fiind spuse, nu a fost gratuit. Aștept o recompensă pe măsura numărului de săteni pe care i-am salvat."

Sătenii s-au privit. Se părea că erau îngrijorați de bani. Cu toate acestea, privirile lor îndoielnice s-au stins. Această cerere grosolană de bani în schimbul salvării părea să le fi potolit oarecum suspiciunile.

„Cu, cu satul în starea sa actuală..."

Ainz a ridicat mâna pentru a-l face pe celălalt bărbat să tacă înainte de a continua.

„Vom discuta asta mai târziu. Am salvat două surori înainte să vin aici. Mă duc să le aduc acum. Poți să mă aștepți aici?"

Trebuia să se asigure că acele surori nu vor vorbi și nu-i vor dezvălui adevărata identitate.

Fără să aștepte răspunsul lor, Ainz a plecat încet. În același timp, s-a gândit să folosească magia pentru a altera amintirile.